lunes, 4 de junio de 2018

"Escritoras rumanas de expresión española: Elisabeta Boțan, Corina Oproae, Alina Popescu"

En el marco de la Feria del Libro de Madrid 2018 en el que Rumanía será el país invitado, el Instituto Cultural Rumano organiza el próximo miércoles, 6 de junio, de 20 a 21:15 h, en el Pabellón de Rumanía, la mesa redonda: "Escritoras rumanas de expresión española: Elisabeta BoțanCorina OproaeAlina Popescu". Presenta: Gema Nieto.

El mismo día, de 18:30 a 19:45 h las tres autoras rumanas ofrecerán una sesión de autógrafos en las casetas de Rumanía: 116 (Elisabeta Boțan y Corina Oproae) y 115 (Alina Daniela Popescu).

En el siguiente enlace se puede consultar el programa completo del Instituto Cultural Rumano:
http://www.icr.ro/madrid/programare-romania-tara-invitata-la-targul-de-carte-de-la-madrid/es



Cartel realizado por Jesús de Matías Batalla












viernes, 1 de junio de 2018

"Cuvânt-fiu" - "Palabra hijo" de Álvaro Hernando Freile. Traducere/ Traducción ©Elisabeta Boțan.




Álvaro Hernando Freile














Cuvânt-fiu 


  
Am găsit cuvinte-cămin în care dormeau orașe noi nelocuite, și cuvinte-amintire, în care zăceau îngropate frumoasele cadavre ale înaintașilor noști.


Am găsit cuvinte-muzică, încăpățânate să rezoneze peste semnificațiile lor, într-o necesară și trecătoare uniune, ca o pojghiță a rănii lor.

Am găsit foarte puține cuvinte-cuvânt, univoce și seci. La început m-am gândit că era tatăl, dar a murit. Apoi casa, dar a ars. Apoi pace, dar a apărut omul. Și în final, mama, dar va muri. Așa că am încetat să mai caut.

Încerc să te sălășluiesc, cuvânt, în călătorie, curățând locurile pe care mi le impui, căutând vizuini în care să nasc, să-mi provoc toți iepurașii la cucerirea liniștii, așteptarea, morcovul și șoimul

Încerc să te sălășluiesc, cuvânt gol, timp pregătit ca să fie pierdut și să ne schimbăm pentru puținul ban rămas în buzunarul poetului beat, al luminatului cerșetor ce nu știe dacă e pradă, vânător, prizonier, sau liber între atâta moarte de amintire.


Încerc să nu cedez dorinței de a te descrie, cuvânt, ignorând ce câștig sau cât pierd, ca și cum mi-ai fi străin, lume goală, coajă goală de verb, primul cuvânt-fiu, spus pe litere la umbră.


Acum cuvântul absolut e fiu. Vom vedea cum ni se vor încurca semnificațiile cu trecerea timpului. Vom vedea cum cuvântul umblă singur.
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan




Palabra hijo


He encontrado palabras hogar en las que dormían ciudades nuevas deshabitadas, y palabras recuerdo, en las que yacían enterrados los bellos cadáveres de nuestros antepasados.

He encontrado palabras música, empeñadas en resonar por encima de sus significados, en necesaria y caduca unión, como la de una costra a su herida.

He encontrado muy pocas palabras palabra, unívocas y secantes. Al principio pensé que padre lo era, pero murió. Luego casa, pero ardió. Luego paz, pero hubo hombre. Y al fin madre, pero morirá. Así desistí en la búsqueda.

Intento morarte, palabra, dentro del viaje, desbastando los parajes que me impones y buscando madrigueras en las que parir, lanzar todos mis gazapos a la conquista del silencio, la espera, la zanahoria y el halcón

Intento habitarte, palabra hueca, aprestado el tiempo en perderse y cambiarnos por la poca moneda que queda en el bolsillo del poeta borracho, del ilustrado mendigo que no sabe si es presa, cazador, reo, o liberado entre tanto asesino del recuerdo.

Intento no ceder al anhelo de describirte, palabra, ignorando que gano cuanto pierdo, como si fueras ajena a mí, mundo hueco, hueca cáscara de verbo, primera palabra hijo, deletreada en la sombra.

Ahora la palabra absoluta es hijo. Veremos cómo se nos aturden los significados con el paso del tiempo. Veremos cómo la palabra camina sola.






martes, 29 de mayo de 2018

Poem(a) XLIX de Ángela Serna. Traducere/ Traducción ©Elisabeta Boțan.



Ángela Serna


XLIX


Colb deja,
colb definitiv,
aluneci spre un alt sud

în timp ce eu, ancorată în acest nord
ce mă adăpostește, voi vedea norii trecând.


Și când voi închide caietul în care scriu,
transformat acum în melc, voi simți murmurul
apei, mângâierile nisipului
și brațul vântului.


Pentru că, cândva, știu,
de cealaltă parte a lumii,
într-un alt idiom, poate,
cineva se va gândi la noi.
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan

XLIX

Polvo ya,
definitivamente polvo,
te deslizarás hacia otro sur

mientras, anclada a este norte
que me acoge, yo veré pasar las nubes.

Y cuando cierre el cuaderno en el que escribo,
convertido ahora en caracola, sentiré el murmullo
del agua, las caricias de la arena
y el abrazo del viento.

Porque sé que algún día,
al otro lado del mundo,
en otro idioma, tal vez,

alguien nos pensará.

domingo, 20 de mayo de 2018

" El blog "Quiero aprender rumano" recomienda mi trabajo en"Recursos: Traducciones Elisabeta Boțan" - "Blogul "Quiero aprender rumano" recomandă traducerile mele la rubrica: "Recursos: Traducciones Elisabeta Boțan"

- El blog "Quiero aprender rumano" recomienda mi trabajo en"Recursos: Traducciones Elisabeta Boțan"
- Blogul "Quiero aprender rumano" recomandă traducerile mele la rubrica: "Recursos: Traducciones Elisabeta Boțan"

Quiero aprender rumano



<< Elisabeta Boțan, rumana, poeta y traductora de rumano y español, afincada en Alcalá de Henares. En su haber tiene libros de poesía, infinidad de traducciones literarias y multitud de colaboraciones con revistas.
Si alguna vez necesitáis una traducción literaria, sobre todo de poesía, os recomiendo que contactéis con ella. Desconozco sus tarifas, pero a ella acuden muchos poetas españoles cuando quieren que su poesía se traduzca al rumano y, viceversa, poetas rumanos acuden a ella para ver sus poesías traducidas al español. No hay duda de que tiene la sensibilidad adecuada para la poesía, y eso es un punto muy a tener en cuenta porque no sólo se trata de poemas traducidos con fiabilidad sino que, además, captan la emoción y el sentimiento requeridos para el verso.

En su Facebook tiene además publicados algunos poemas leídos por ella misma y son una delicia.

He aquí un ejemplo de su poesía perteneciente a su libro Dimensiones/Dimensiune

CONCIENCIA

En silencio,
la conciencia,
está moliendo,
como una rueda de molino:
palabras,
ideas,
hechos…


Estoy suplicando al cielo,
que me bendiga
con la sabiduría de las flores.

Mientras tanto,
parto a la búsqueda del unicornio,
para llevarme,
más allá
de la magia del arco iris.



CONȘTIINȚA
În liniște,
conștiința 
macină
ca o roată de moară:
gânduri,
cuvinte,
idei,
fapte...

Mă rog cerului,
să mă binecuvânteze
cu înțelepciunea florilor.

Pâna atunci,
voi porni in căutarea
unicornului,
care să mă poarte
dincolo de tărâmul curcubeului.>>

Quiero Aprender Rumano

sábado, 19 de mayo de 2018

Poem(a) XXXV de Ángela Serna. ©Traducere/ Traducción Elisabeta Boțan

Ángela Serna




XXXV

Așezată la o masă de marmură
cu vedere la stradă, o mână
face apel la hârtie.


Marmura de un alb imaculat
se transformă deodată în piatră funerară.

Mâna
își varsă epitaful pe ea:

aici mi-am petrecut viața
așteptând un cuvânt.
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan


XXXV



Sentada a una mesa de mármol
con vistas a la calle, una mano
acude al papel.

El mármol, de un blanco impoluto,
se torna al pronto lápida.

La mano
vierte en ella su epitafio:

aquí pasé la vida
esperando a una palabra.

lunes, 14 de mayo de 2018

"¿Por qué?" - "Da', de ce?" de Nadia Urian. Traducción/Traducere ©Elisabeta Boțan.

Nadia Urian

¿Por qué?


Éste es el nombre que deberían emplear todos para llamar a Daniel. Así y no de otro modo. Nadie se sorprendería y sabría que lo había recibido por su curiosidad. Para cualquier cosa, para cualquiera, o por... lo de no aceptar.
¿O por su inteligencia? ¡Más bien! Nadie podría creer otra cosa...
Para sus cuatro años, estaba bien desarrollado, con un rostro redondo, dos ojos penetrantes detrás de las gafas, y, siempre revoltoso. Quería que se le diera toda la atención y si no la obtenía empezaba a llorar. Con los adultos se ablandaba. La seguridad que mostraba con todas las cosas te hacía encariñarte enseguida con él. 
− ¡Eh, Daniel, otra vez eres desobediente! ¿Quieres enfadar a la abuela?
− ¿Por qué?
− Anda, ¿por qué? ¿Por qué? Me vuelves loca con ese "por qué" tuyo ¡Mira, están llamando por teléfono! Quieto...
La abuela coge enseguida el teléfono y empieza a hablar. Su rostro, al principio sereno, empezó a oscurecerse, al escuchar la voz del otro lado del teléfono.
− Sí. ¡Te lo... llevas! ¡Entieeendo!
El niño que está comiendo en la mesa, mira de forma interrogante a su abuela. No entiende mucho. Solo algunas cosas...
− Sí, viene tu mamá para llevarte. Te lleva a Inglaterra. Ya no te deja más... No puede... Le cuesta mucho lo de verte solo de vacaciones. Una vez al año, es poco. Y el abuelo está en el hospital. Tendré que traerlo a casa en silla de ruedas... ¡Ay, niño! ¿Qué haré yo sin ti? ¡Ay, mi querido nieto...!
La abuela coge el niño en brazos y éste se siente protegido.
Para los abuelos, él representa el Sol y la Luna del Cielo.
Lo criaron solos, desde cuando era muy pequeño. Le pusieron la cuna al lado de su cama, en el dormitorio, y, noche tras noche, se despertaron a cada uno de sus lloriqueos. ¿Enfermo, él? Ni hablar. Con tanta medicina… del alma, a la cabecera de la cama.
Más tarde, con mucho cariño, lo llevaron a la escuela infantil. Uno le llevaba, el otro le recogía. Habrían sido capaces de pelear con un pueblo entero por él, por su crío. Era suyo, su tesoro.
Pero también entendía su hija, Irina... El niño la conocía solo por los paquetes de dulces y juguetes que ella enviaba. O por alguna foto de donde un rostro hermoso sonríe, debajo de algunas letras: MAMÁ. Conocía su voz a través del teléfono, se alegraba al ver la alegría de sus abuelos y se entristecía con ellos cuando su madre partía. O Irina...
La abuela lo aprieta contra su pecho, mirando el plato de donde el niño acaba de comer la sopa "Alfabeto". Así la llamaba. Y la "sopa de lechuga" de la abuela, era sin par. Comía apretando con su mano la cuchara y ni siquiera respiraba hasta que el plato quedaba vacío.
La mamá Marta era su mundo, y para la abuela la felicidad del niño significaba todo.
Solo que esa felicidad iba a acabarse pronto. Su mami, Irina, quería llevarlo allí, a su lado, por lugares desconocidos…
Ese "por qué” de las interrogantes de su mente brotan con más fuerza y crecen aún más. Allí todo era nuevo e ininteligible para él.
Ya nada entendía, pero tampoco deseaba entender.
Hacía todo al revés, intencionadamente, y se portaba tal y como un animal atrapado en una jaula, que no quería nada más que... a su mamá Uta.
La comida no era buena. En nada se parece a la comida de su abuela. ¿Dónde tenía que dormir?
¿Dónde están el regazo, los brazos y el cuello de la abuela, para agarrarse por la noche?
¿En ese sofá interesante de colores, en forma de coche hinchable? No…  no le gustaba. Seguía buscando su cama, su nido, a su abuela y el sueño de su “Hogar”.
¿Cuántas noches habrán pasado? Pocas o muchas, noches en que él no había dormido nada. Había adelgazado mucho, estaba agitado, hambriento y enfadado, tal y como un animal perseguido de cazadores.
Irina empieza a entender y se preocupa. ¿Qué tiene que hacer con el niño? Nunca tuvo una época tan difícil. ¿A quién pedir consejo? Tendrá que volver a su país para no renunciar al niño. Tendrá que llevar al niño de vuelta, a su madre Uta. De otro modo...
Pero acaba de enterarse que la madre de su amiga llegó justo ahora de Rumanía y que vive en la misma ciudad con ella. Esa podría ser otra oportunidad...
− Oh, ¿cómo sería...?
Además, que la mujer se asemeja a su madre Uta, en la forma de ser … que… es buena, amable, tiene tacto…
−¡Por favor, tía Laura, ayúdame! Si tú no me puedes ayudar, entonces nadie puede. ¡Por faaavoooor! Te pago lo que tú quieras.
Laura entiende enseguida y al día siguiente se presenta en la casa de Irina.
También le conoce a ella, desde pequeña.
Mientras las dos mujeres hablan, se quedan… sin niño. Éste desparece sin rastro. No era una broma La madre llama desesperada al niño, pero él no contesta.
− ¡Ay, de mí, el niño! ¿Laura, dónde está el niño? Y si se cayó del balcón...
El niño había subido en el armario y se ocultó detrás de una maleta grande.
A las dos mujeres se les había congelado la sangre en las venas. Podría caerse por el peso de las cosas que habían allí.
− Daniel, ¡baja, por favoor! le dice su mamá.
El niño no quiere escuchar nada.
−Vamos, Daniel, si bajas, te voy a dar esa plastilina que traje desde Rumanía. Me la dio la mamá Uta.
Al ver el embalaje, el niño cede y baja. La palabra Rumanía lo ablanda.
−Vamos a modelar muuuchoos animales,¡vamos!
Los ojos del niño brillan de alegría. Laura sabe lo que le gusta.
−Vamos, Daniel. A descansar un poco y luego nos ponemos manos a la obra. Si no, viene una mooosca graaaaande y te pica.
− ¡Sí, sí, Laura, yo me he encontrado con una mosca graaande y “me ha fugado”!
La mujer le coge en brazos y entra en el dormitorio de su abuela, esa abuela de allí. El niño se duerme enseguida agarrado del cuello de Laura. Durmió mucho y tranquilo, como no había dormido desde hace muchas noches. Ya no contaba las… Nadie podría entender el motivo, solo Laura…
Al día siguiente quedaron solos y tenían que adaptarse a la situación.
− ¡Vamos a la escuela, Daniel! Es lo que dijo Irina.
Caminan decididos por el vestíbulo, entran en el ascensor y Daniel pulsa el botón de mando. No sé cuántas veces bajaron y subieron con el ascensor.
− ¡Yo mando el ascensor, yo sé!
El niño se sitúa de espaldas a los botones para controlarlos y dirigir el ascensor mirando sin parpadear, fijamente a los ojos de Laura.  ¿Éste habrá de ser su primer intento de intimidarla? Le agradaba mucho, pero a su mamá Uta nadie podía substituirla.
− Se lo contaré a Irina y te va a castigar. ¿Eso quieres?
− ¡Por favor, no se lo cuentes, trataré de portarme bien!
Cogieron el carito para desplazarse con más rapidez.
− ¡No, no quiero ir en el carito, quiero ir andando!
− Vale, vale. Vamos, andando.
En la primera intersección el niño vuelca el carito, en medio de la carretera.
− ¿Qué haces, Daniel? ¿Por qué haces eso?
− ¡Quiero que llegue la policía, ahora! ¡Llama tú a 112!
− ¿Cómo se te ocurre eso? ¿Qué te pasa? ¿Por qué te estás rascando esta manera? ¿Qué te pasa?
− ¡Me pica el culo, eso pasa!
− ¡Pues, así se habla? Yo creí que tú hablas como se debe y que empiezas a practicar el idioma inglés.
− No, no, ya no hablo tan bien el rumano, que, si no, se me olvida el inglés.
− Procura dormir de siesta. ¡Tienes que descansar! Vendré a recogerte al cole.
− Vale, vale, lo voy a intentar, Laura.
El niño contesta con las palabras de un adulto. Esa es su forma de pensar.
− Mira, ¿quieres que miremos este libro y, luego, hacer dinosaurios?
− Sííí, uno grande… y le cortamos la barriga y le metemos dentro una gran serpiente.
Noche tras noche, el niño dormía mientras escuchaba el cuento “El oso engañado por el zorro” o “La cabra con tres cabritos”. Le pedía a Laura que se lo leyera. Así le pasaba la añoranza de su mamá Uta. Y ella se los leía…
− ¿Por qué? ¿Por qué?
Laura caía vencida por el cansancio, cambiando las preguntas por acertadas respuestas, aclarando las cosas, hasta que Daniel dormía.
Al día siguiente, las preparaciones para la escuela, incluía lo de llenar la botella de agua. Por si acaso, el niño tuviera sed…
Laura no entendía como la botella se vaciaba sola, sin que ella pillara a aquel que cometía “esa infracción”. Con la mano oculta tras la espalda, apoyado en la tapia, el niño vaciaba el recipiente.
− ¿Qué estás haciendo, Daniel? ¿Por qué? ¿Y si tiene sed que le voy a dar de beber?
− ¿Por qué?, por qué? ¡Mira, por qué así quiero yo!
− Mira, queda un trago de agua. Y si te la vertería aquí en la frente, no en la boca, aquí, para refrescarte, ¿te gustaría?
− Oooh, claro que sí. Gracias por el favor, Laura. Es un favor y, además, te lo pido. He aquí, he recogido un ramillete de florecillas… a través de las verjas. Te lo regalo. También tengo uno para Irina.
Laura se asombraba de los gestos y las respuestas perspicaces este niño de apenas cuatro años, con su alma tan alborotada y dividida en cuartos.
Pero el más querido de esos cuartos le pertenece a su abuela, le sigue de cerca la estancia de Laura, llena de luz y calor, la de Laura y la de Irina y de su padre. Es una estancia hospitalaria, en aquel momento tan importante de su vida, para él y para sus padres.
Laura ya no podía quedarse más. Pronto tendrá que volver a Rumania…
El niño se entera y las lágrimas empiezan a rodar por sus mejillas.
− Laura, por favor, no te vayas. Mira, te prometo que me voy a portar bien. Me esforzaré mááás, te voy a obedecer. Y viajaremos en el avión. Vendrás conmigo, y te sentarás a mi lado, y yo te sujetaré de la mano. Y te voy a cuidar…
Pero la situación no tiene remedio. Laura tendrá que irse. Este momento se acerca rápidamente.
Les cuesta separarse. Las lágrimas del niño, sus brazos agarrados al cuello de Laura, hace que ella no pueda contener el llanto. Lágrimas llenas de amargura, lágrimas que queman… Quienes les miran están seguros que ella es su abuela. Una abuela con su nieto.
Los padres del niño seguirán con él y deberán cuidar de los otros cuartos de su alma. ¿Quién va a sustituir a Laura? ¡Eso es muy importante! Tendrá que contestar de forma correcta al “por qué” de las interrogantes del niño, llenándole el cuarto de amor. Y todo eso, del alma. Sí…
Traducción/Traducere ©Elisabeta Boțan
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan





 Da', de ce?


Acesta este numele cu care oricine ar trebui să-l strige pe Daniel. Așa și nu altfel.
Nimeni nu s-ar mira și ar înțelege că acesta l-a primit ca semn al curiozității sale. Pentru orice, pentru oricine sau pentru… neacceptare.
Sau pentru inteligență? Mai degrabă! Da! Nimeni nu putea să creadă altceva…
La cei patru ani ai săi era bine dezvoltat, cu fața rotundă, doi ochi pătrunzători, sub ochelarii de pe nas și mereu neastâmpărat. Dorea să i se acorde toată atenția și dacă nu o obținea începea să plângă. Era relaxat față de persoanele adulte, iar siguranța lui în tot și în toate te făcea să-l îndrăgești imediat.
-Iar nu ești cuminte, măi Daniel! Vrei să o superi pe bunica?
-Da', de ce?
-Eee, de ce? De ce? Mă înnebunești cu „De ce–ul” ăsta al tău! Uite, sună telefonul! Stai…!
Bunica sare, apucă telefonul și începe să vorbească. Fața, senină la început, începe să i se întunece, ascultând vocea din capătul celălalt al firului.
-Da. Mi-l… duci! Aaam înțeles!
Copilul mănâncă la masă, dar privește întrebător spre bunica. Nu întelege mult. Doar ceva…
-Da, vine mami după tine. Te duce în Anglia. Nu te mai lasă… Nu poate… Îi e greu să te vadă numai în concediu. O dată pe an, e puțin. Și bunicul e la spital. Îl aduc acasă și va trebui să-l port cu căruciorul… Vai, măi copile! Ce m-oi face, fără tine? Dragul bunicii…!
Bunica își lua copilul în brațe și acesta se simte protejat.
 Pentru bunicul  și bunica, el este Soarele  și Luna de pe Cer.
L-au crescut singuri, de micuț . I-au pus pătuțul lângă al lor, în cameră și s-au trezit noapte de noapte, la fiecare scâncet al lui. Bolnav?  El?  Cu atâta medicament de… suflet, la căpătâi? Nici vorbă!
Cu cât drag îl duceau apoi, la grădiniță! Unul îl ducea și celălalt îl aducea. S-ar fi certat cu satul întreg, pentru puiul lor! Era al lor! Era comoara lor!
Dar, o înțelegea și pe Irina, fata lor… Copilul o cunoștea doar după jucăriile și după dulciurile trimise de ea, în pachet. Sau, după o fotografie în care un chip frumos zâmbește, sub câteva litere ce se citesc MAMA. Îi cunoștea vocea la telefon, se bucura de bucuria bunicilor și se întrista alături de ei, atunci când mama pleca. Sau, Irina…
 Bunica îl strânge la piept, privind spre farfuria din care copilul a terminat de mâncat supa „Alfabet”. Aș a îi spunea. Iar „supa de șalate” de la bunica, era fără pereche! Mânca ținând strâns lingura în mână  și nu respira până nu golea farfuria.
Mama Marta era lumea lui, iar fericirea din sufletul copilului însemna totul pentru ea. Pentru bunica.
Numai că fericirea avea să se termine repede. Mămica lui, Irina, îl dorea acolo, departe, aproape de ea. În „Lumea Largă” …
„De ce –urile” din întrebările și din mintea lui au încolțit mai puternic și i-au crescut și mai mult. Acolo totul era nou și de neînțeles pentru el.
Nu mai înțelegea nimic și nu mai dorea să înțeleagă ceva.
Toate le făcea pe dos, cu bună știință și se purta ca un animal prins în cușcă, care nu dorea nimic altceva, decât… mama Uță.
Mâncarea nu era bună. Nu semăna deloc cu a bunicii lui. Să doarmă? Unde?
Unde sunt poala și brațele și gâtul bunicii, de care să se agațe, noaptea?
Canapeaua- tip mașinuța gonflabilă-colorată și interesantă…? Nu… nu-l interesa. Căuta patul și cuibușorul lui, pe bunica lui și somnul de „Acasă”.
Câte nopți au trecut? Câteva, multe, în care aproape n-a dormit. Deloc. A slăbit mult, era agitat, flămând și supărat, ca un animal hăituit.
 Irina înțelege. Se frământă. Ce să facă cu copilul? N-a mai trecut prin așa o perioadă grea niciodată! Pe cine să întrebe? Va trebui să se întoarcă în țară și să renunțe la copil. Va trebui să ducă copilul înapoi, la mama Uță. Altfel…
Dar vestea că mama prietenei sale tocmai acum a sosit din România, că locuiește în același oraș  cu ea  și că mai poate să existe o  șansă…
-O, ce ar fi să…?
Mai ales că femeia seamănă la chip  și vorbă, cu mama Uță… că… e bună, e finuță, are tact…
-Te rog, tanti Laura, ajută-mă! Dacă tu nu poți, atunci nimeni nu mai poate! Te rooog! Te plătesc cu cât vrei!
Laura înțelege repede  și se prezintă a doua zi acasă la Irina.
O știe și pe ea, de copil.
În timp ce stau de vorbă, cele două femei rămân fără… copil. Dispăruse, fără urmă. Nu, nu era glumă. Mama își strigă disperată copilul și el nu răspunde.
-Vai de mine! Copilul, Laura! Unde-i copilul? O fi căzut de la etaj!
Copilul era cățărat în vârful dulapului, ascuns după geamantanul cel mare.
Sângele celor două femei le îngheață în vene. Putea să cadă, sub greutatea a tot ce era acolo!
-Te roog, Daniel, coboară! spune mămica lui.
Copilul nu aude și nici nu vrea să audă.
-Daniel, spune Laura, dacă cobori, uite, îți dau plastilina adusă de mine din România! E de la mama Uță.
Văzând ambalajul, copilul cedează. Cuvântul România îl înmoaie.
-Hai, o să modelăm animale. Muuulte! Hai!
Ochii îi strălucesc de bucurie. Laura știe ce-i place lui.
- Hai, Daniel! Ne odihnim puțin, apoi ne apucăm de lucru. Altfel, vine o muuuscă maaare ș i te mușcă.
-Da, da, Laura, m-am întâlnit cu o muscă maaare și „m-a fugat!”
Femeia îl ia în brațe și intră în dormitorul bunicii lui. A bunicii de acolo. Cu brațele prinse de gâtul Laurei, copilul adoarme repede. Un somn luuung, liniștit, cum nu mai dormise de multe nopți. Încetase să numere câte… Nimeni nu putea să înțeleagă cauza. Doar Laura…
A doua zi au rămas singuri si trebuiau sa se acomodeze.
-Plecăm la grădiniță, Daniel! Așa ne-a spus Irina!
Pășesc hotărâți pe hol, intră în lift și apasă butonul de comandă. De la etaj la parter, nu știu de câte ori s-au plimbat.
-Eu comand liftul! Eu știu!
Copilul stătea cu spatele la butoane. Mâna lui controla butoanele liftului, privind-o în ochi pe Laura. Fără să clipească.
Era prima lui încercare de a o intimida? O plăcea mult pe Laura, dar mama Uța era a lui  și nimeni alta!
-Te spun Irinei și o să te pedepsescă. Asta vrei?
-Te rog să nu mă spui! O să mă silesc să fiu cuminte!
Ca să se poată deplasa mai ușor, au luat căruciorul copilului.
-Nu, nu vreau în cărucior! Vreau pe jos!
-Bine, bine! Pe jos! Hai!
La prima intersecție, copilul răstoarnă căruciorul, în mijlocul drumului.
-Ce faci, Daniel? De ce faci asta?
-Vreau să vină Poliția! Acum! Sună tu la 112!
-Cum te-ai gândit la asta? Ce-ai pățit? De ce te scarpini, așa? Ce s-a întâmplat?
-Mă mănâncă în c…r! Asta s-a întâmplat!
-Păi, așa se vorbește? Eu am crezut că tu vorbești frumos și începi să înveți limba engleză.
-Nu, nu mai vorbesc așa bine românește că altfel, uit engleza!
-Ai grijă să dormi azi, la amiază! Trebuie să te odihnești! O să vin să te iau de la grădi.
-Bine, bine, o să mă străduiesc, Laura!
Copilul răspundea cu vorbele unui om mare. Așa și gândea.
-Uite, ne uităm în cartea asta și modelăm niște dinozauri. Vrei?
-Daaa! Unul mare! Și-i tăiem burta și îi vârâm în ea un șarpe maaare!
Seară de seară, copilul adormea ascultând povestea „Ursul păcălit de vulpe” sau „Capra cu trei iezi...” Cerea să i le citească Laura. Așa îi trecea dorul de mama Uță. Și ea i le citea…
-Da', de ce? Da', de ce?
Laura pica frântă, înlocuind întrebările cu răspunsuri potrivite, până când Daniel adormea, lămurit de explicații.
 A doua zi, pregătirea pentru grădi cuprindea și umplerea sticlei cu apă de băut.
Dacă copilului i-ar fi fost sete…
Nu înțelegea Laura cum sticla se golea singură, fără a-l prinde pe făptașul care săvârșea „infracțiunea”. Cu mâna ascunsă la spate, rezemat de gard, copilul golea recipientul.
-Ce faci, Daniel? De ce? Dacă i-e sete, ce-i dau?
-Da', de ce? Da', de ce? Uite, a a vreau eu!
-Uite, a mai rămas o gură de apă. Dacă ți-a  turna-o, nu în gură, ci pe frunte, aici, să te răcoresc, ți-ar conveni?
-Ooo, bineînțeles! Mulțumesc, pentru favor, Laura! Chiar favor! Uite, am adunat aici un buchețel de floricele, prin gard. Ți le dăruiesc! Am unul și pentru Irina.
Laura rămânea uimită de gesturile copilului și de răspunsul isteț al copilului de patru ani, cu sufletul atât de răvășit și împărțit în ºîncăperi .
Însă, cea mai dragă cămăruță e camera bunicii. Urmează îndeaproape cea a Laurei, plină de lumină și caldură. A Laurei, a Irinei și a tatalui lui. E o cameră primitoare, în acel important moment din viața lui. Al lui și al părinților lui.
Laura nu putea sta prea mult. Trebuia să se întoarcă în România. În curând…
Copilul află și lacrimile încep să-i curgă pe obraz.
-Laura, te rog, nu pleca! Uite, promit să fiu cuminte! O să mă străduiesc!
Muuult! O să te ascult! și o să călătorim, cu avionul. O să vii și tu și o să stai în avion, uite, lângă mine  și eu o să te țin de mână! Și o să am grijă de tine…
Dar situația nu se poate schimba. Laura va trebui să plece. Momentul acela sosește repede.
Despărțirea este atât de grea! Lacrimile și îmbrățișarea, brațele strânse în jurul gâtului Laurei, o fac pe aceasta să nu-și poată stăpâni plânsul. Lacrimi amare, lacrimi fierbinți… Iar cei care îi priveau erau convinși că ea e bunica. Ea, bunica și el, nepoțelul.
Părinții rămân lângă el vor trebui să aibă mare grijă de celelalte cămăruțe ale sufletului său. Oare, cine o va înlocui pe Laura? E atât de important! Va trebui să răspundă corect la,,De ce-urile” copilului, umplându-i camera de dragoste! Și, toate acestea, venite din suflet! Da…!