Poem(a) II de Manuela Temporelli. Traducere/ Traducción © Elisabeta Boțan.

Manuela Temporelli

II

Sticla nu se sparge, chiar dacă oglindirea
ar vărsa lovituri de cuțit pe marginea sa.
Cuvintele dor mai mult decât rana,
absențele dor mai mult decât leziunile.

Sticla nu se sparge, urmează oglindirea
luminii lovind stângaci,
desenează o privire mângâietoare,
își desenează cu precizie privirea.

Nu mă duce, din nou, în naufragiul tău.
Scutește-mă de amărăciunea unui adio.
Lasă-mi izgonirea să caute scurtături
unde aș putea să-mi uit resentimentul.

Sticla își păstrează fidelă statura
spărgând oglindirile boreale,
îmi dezbrac trupul, astfel se destăinuie
înainte de a se risipi în izvoare.

Luna din ochii tăi mă oglindește,
mă amuțește plânsul gurii tale ,
suava ta atingere mă apropie ,
mă duce la pulsația din pântecele său.
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan



II

No se rompe el cristal, aunque el reflejo
vierta sobre su arista cuchilladas.
Duelen más las palabras que la herida,
duelen más las ausencias que las llagas.

No se rompe el cristal, sigue el reflejo
de la luz golpeando torpemente,
dibuja una mirada de caricias,
dibuja su mirada limpiamente.

No me lleves, de nuevo, a tu naufragio.
Ahórrame la amargura del adiós.
Deja que mi destierro busque atajos
donde olvidar pudiera, mi rencor.

Sigue el cristal tan fiel a su estatura
rompiendo los reflejos boreales,
que despojo mi cuerpo, así comulga,
antes de derramarse en manantiales.

La luna de tus ojos me refleja,
el llanto de tu boca me enmudece,
el suave tacto de tu piel me acerca,
me transporta al latido de su vientre.