”Georgică (I, 462)” — ”Geórgica (I, 462)” de Miguel Veyrat. Traducere / Traducción © Elisabeta Boțan.
De ce ar îndrăzni cineva
să-i zică soarelui trișor? Și cine
ar vrea să creadă în lumina confuză
a lunii? Am crezut
că am ghicit unde se afla
înfruntarea —nu și poezia.
Ne simțim în stare
de a descrie sensul —fără
a-l căuta în inocența
cu care-și zice sieși
cuvântul, conștient de ceea
ce îl limitează: Propria
rană pe care o primise Virgiliu
trăiește în pieptul nostru tăcută
—căci încă recunoaștem
la scufundarea degetelor în lut
sau în suflet, acea rămășiță
din vechea flacără. Încă un la
birint se ivește mereu în
tre noi ca o patrie
definitiv desenată. Niciodată Itaca.
Contactar con la traductora Elisabeta Boțan
 |
| Miguel Veyrat |
Geórgica (I, 462)
¿Porque quién osaría llamar
embustero al sol? Y ¿quién
querría fiarse de la luz confusa
de la luna? Creímos
adivinar dónde se hallaba
el combate –mas no la poesía.
No nos sentimos capaces
de describir el sentido –sin
buscarlo en la inocencia
con que se dice a sí misma
la palabra, consciente de aquello
que la limita: La propia
herida que recibió Virgilio
vive callada en nuestro pecho
–pues aún reconocemos
al hundir los dedos en el barro
o el aliento, aquel vestigio
de la antigua llama. Mas un la
berinto siempre se aparece en
tre nosotros como patria
definitiva dibujada. Jamás Itaca.
Poema del libro Razón del mirlo Editorial Buenos Aires Poetry 2020
Comentarios
Publicar un comentario