”Limba bunicii” - ”La lengua de la abuela”de Michelle Roche Rodriguez. Traducere/ Traducción © Elisabeta Boțan .

Limba bunicii

Pentru bunica, buna purtare și aspectul însemnau același lucru. Femeile care umblau cu umerii descoperiți îi păreau indecente, chiar dacă nu purtau decolteu, la fel și faptul de a umbla desculț sau să umbli o zi întreagă în pijamale, chiar dacă nu ai fi ieșit din casă. Și cei care arătă lucrurile și persoanele cu buzele strânse sau îi strigă pe ceilalți cu voce guturală, precum și cei care își manifestă afecțiunea în public, au un aspect neplăcut. O scoteau din sărite oamenii vulgari sau lipsiți de eleganță, iar mama îi zicea mereu că ar fi de preferat să nu ai prietene cărora le place ostentația sau lipsite de cumpătare. Nu pentru că vanitatea de a fi risipitor ar fi un păcat, după cum presupunea mama care băga virtutea catolică în toate părțile, ci pentru că bunica considera că cine nu știa să fie cumpătat nu era de încredere.

În timpul mesei, sau când stătea cu mama în curte la soare, bunica obișnuia să vorbească despre alte persoane, în special despre femeile căzute în dizgrație. Mamei, care nu avea altceva de făcut și a cărei ieșire în societate se limita numai la slujba de dimineață, îi plăcea această limbuție și asculta aproape fără să întrerupă. Uneori erau bârfe pe care le cataloga de siropoase, ca atunci când se referea la fetele tinere nemăritate, care plecau din țară cu scuza vreunei călătorii, sau îi hotărau în grabă starea civilă. În astfel de ocazii arăta, ca fiind ciudate, alte obiceiuri de familie, precum acela de a nu avea o servitoare fixă în casă, unde o mamă nu mai prididea cu treburile casei. Nu părea că ea ar fi aceeași femeie care muncise timp îndelungat pentru a plăti viciile soțului său sau care a acceptat fără demnitate să-și vadă soțul închis pentru datorii la jocul de noroc. Sau, erau dăți când făcea referire la persoane care și-au pierdut banii sau libertatea din cauza căderii în dizgrație a Generalului, pe care-l detesta pentru că îl trădase pe propriul său prieten, Colonelul. Atât Colonelul, odihnească-se în pace, cât și ea, îi datorau atâtea lui Castro care i-a ajutat să ajungă în Caracas, așa că atunci când vorbea de Goméz și nu mai contenea să-și facă cruce și să exclame: Să mă păzeazcă Dumneazeu, unul nu știe niciodată lângă cine stă! 

Contactar con la traductora Elisabeta Boțan

Michelle Roche Rodriguez

La lengua de la abuela

El buen comportamiento y el decoro eran lo mismo para la abuela. Le parecían indecentes las mujeres con los hombros descubiertos, aunque no tuvieran escote en la ropa, así como también lo era estar descalzo o permanecer todo el día con la ropa de dormir puesta, aunque no se fuera a salir de casa. Y eran indecorosos quienes señalaban a las cosas y a las personas con los labios arruchados o llamaban a los demás con sonidos guturales, así como también aquellos que se permitían las manifestaciones de cariño en público. La gente poco elegante o vulgar la sacaba de quicio y siempre le decía a mi madre que era preferible no tener amigas a tenerlas ostentosas y faltas de sobriedad. No porque la vanidad y la del derroche fueran pecado, como suponía mamá que metía a las virtudes católicas en todas partes, sino porque la abuela consideraba que quienes no sabían medirse tampoco eran de fiar.

Durante las comidas o mientras tomaba el sol en el patio acompañada de mi madre, la abuela solía hablar de otras personas, principalmente de las mujeres que habían caído en desgracia. A mamá, que no tenía mucho más que hacer y cuyas salidas se limitaban casi exclusivamente a ir a la misa matutina, la entretenían estas lenguaradas y las escuchaba casi sin interrumpir. A veces eran chismes que catalogaba de jugosos, como cuando se refería a las niñas que salían en estado sin casarse y habían abandonado el país con la excusa de un viaje o resolvían su estado civil apresuradamente. En oportunidades señalaba las extrañas costumbres de otras familias, como aquellas que no tenían una criada fija o en las cuales la madre no paraba en casa. No parecía que esta era la misma mujer que había trabajado durante años para pagarle los vicios a su marido o que había tenido que soportar a indignidad de verlo preso por deudas de juego. Incluso, había veces en las cuales se refería a las personas que habían perdido el dinero o la libertad por haber caído en desgracia con el General, a quien detestaba porque había traicionado a su propio compadre Castro. Y el Coronel en paz descanse y ella tanto que le debían a Castro por haberles ayudado no más llegaron a Caracas, así que cuando hablaba de Gómez no dejaba de persignarse y exclamar: ¡Válgame Dios, uno nunca sabe a quién tiene al lado!