”Familia și decența” - ”La familia y la decencia”de Michelle Roche Rodriguez.Traducere/ Traducción © Elisabeta Boțan.

Familia și decența

Mă gândeam la familie ca la un loc.

Familia e o cutie translucidă care nu lasă să treacă discursurile lumii în ale cărui măruntaie se gestează o definiție a decenței ce modelează personalitatea fiecărui integrant. Ai observat că atunci când zicem”decent”ne referim la o categorie estetică, care se referă la integritate și cumpătare, dar are de asemenea un simț social? Pentru că se presupune că o persoană decentă este și onestă, un exemplu de probitate în fața semenilor săi și, pentru aprobarea celor care încă mai insistă cu religia, se crede că, în plus, este demnă și modestă. Bravo, la asta aspirăm toți, nu?

Dar dacă noi, oamenii, avem ambiții privilegiate, de ce lumea e plină de dezonoare?

Pentru că de puține ori acțiunile intreprinse de noi au coerența cuvintelor noastre.

Pentru că tindem spre confuzie. Pentru că preferăm eufenismele și adevărul pe jumătate.

Și exact pentru efectul cauzat de aceste eufenisme avem nevoie de literatură. Pentru că numai realitatea ficțiunii face ca acest adevăr pe jumătate să-și piardă legitimitatea. În același fel folosirea metaforelor dă sens pragrafelor ce formează o schiță lipsită de claritate transformând-o într-o carte cu povestiri, dezarticularea eufenismelor întâlnește alegoriile în denaturările noastre când întră în creier pe calea emoțiilor. Iată deci cum literatura începe o acțiune contrarie familei. În fața neplăcutei realități a lumii, ai noștri propun o schimbare educându-ne prin repetiția unei rețele de false certitudini, în timp ce cărțile iau simbolurile pentru a facilita calea contrarie, cea care caută adevărul.

Ce păcat că adevărul e unul trist, gol și de multă vreme o aspirație depășită la modernitate.

Contactar con la traductora Elisabeta Boțan

Michelle Roche Rodriguez
Foto: Emilo Kabchi

La familia y la decencia

Pensé en la familia como un lugar.

La familia es una caja traslúcida que opaca los discursos del mundo y en cuyas entrañas se gesta una definición de decencia que moldea la personalidad de cada integrante. ¿Te has fijado que cuando decimos “decente” nos referimos a una categoría estética, que alude al aseo o a la compostura, pero que también tiene un sentido social? Porque se supone que una persona decente también es honesta, un ejemplo de probidad ante sus iguales y, para beneplácito de quienes aún insisten con la religión, se cree que además es digna y modesta. Bravo, a eso aspiramos todos. ¿No?

Pero si las personas tenemos tan eximias ambiciones, ¿por qué el mundo está lleno de deshonestidad?

Porque pocas veces nuestros actos tienen la coherencia de nuestras palabras. Porque tendemos hacia el desconcierto. Porque preferimos los eufemismos y las medias verdades.

Y es justamente por el efecto que causan esos eufemismos que necesitamos de la literatura. Porque sólo la realidad de la ficción sirve para quitarle legitimidad a esas medias verdades. De la misma manera que el trabajo con las metáforas dota de sentido los párrafos que conforman un borrador falto de luz convirtiéndolo en un libro de relatos, la desarticulación de los eufemismos encuentra las alegorías en nuestros fingimientos cuando entra en los cerebros por el camino de las emociones. He aquí entonces que la literatura emprende el trabajo contrario al de la familia. Frente a la malsonante realidad del mundo, los nuestros se proponen adecentarnos educándonos en la repetición de un entramado de falsas certezas, mientras que los libros echan mano de los símbolos para allanar el camino contrario, el que busca la verdad.

Qué lástima que la verdad sea una triste, vana y ya hace años superada aspiración de la modernidad.