”Umbră de rai” - ”Sombra de paraíso”de Francisco Peña Martín. Traducere/ Traducción © Elisabeta Boțan.

Umbră de rai

Te-am găsit ca pe o lacrimă într-o carte uitată,

cu un suspin agățat de visu-ți perpetuu,

cu o durere de vapor fără sirenă.

Și nu mai puteai plânge de cât ai iubit

un gol fără umbră,

un copac fără foșnet,

un mister cu o taină spusă-n gura mare.

Te-am găsit din lumina-mi palidă de far,

din umbletul meu nestatornic din noapte,

dintr-o mare fără valuri și fără furtuni,

dintr-un sol cu pietre ascuțite.

Te-am găsit printr-o amintire abia perceptibilă,

dintr-un telefon disperat,

într-o conversație transcrisă de formă de o mie de ori,

unde aproape că uitarea era cea mai profundă,

unde calea se împarte în mii de cărări.

Și deodată, și atunci, și așa, ca și cum n-ar fi fost nimic... ca și cum ar fi fost totul...

s-au umplut de lumini felinarele nopților veșnic întunecate

porumbeii s-au aprins de vise,

cuvintele s-au imaginat pe ele însele.

O mâncare fierbinte de ivoriu,

o cafea de tăcere veșnic nouă,

veșnic sfâșiată,

o continuă uimire,

un film cu iubiri imposibile,

de sfâșieri în hohote

în care tu, aproape fără să crezi în tine însăți,

îți recuperai fondul sufletului,

o mare coralină de culori și trăiri.

VOI SUPRAVIEȚUI, VOM SUPRAVIEȚUI.

Și cu asta lumea continua să se rotească ca și cum n-ar fi fost nimic... ca și cum ar fi fost totul...,

și cuvintele îți risipeau ochii deja uscați,

abia perceptibile durerile și apa,

înecate în dorința sărutărilor,

în mângâieri de ace pe care eu le visam brazi pe falnici munți...

și așa, ca și cum n-ar fi fost nimic... ca și cum ar fi fost totul...

te-a înghițit negura unei nopți

luminată de o sută de mii de făclii,

binecuvântată de un milion de stele,

scânteind doar în inima unei priviri.

și așa, ca și cum n-ar fi fost nimic... ca și cum ar fi fost totul...

lupta s-a transformat într-o mână întinsă,

rana s-a transformat, a ta și a mea, într-o tăcere de uitare fără resentimente,

umbra s-a transformat în imediata ascultare ”lacomă”,

seara s-a transformat în noapte,

noaptea în zori,

zorii în zi,

și ziua..., în ce se transformă zilele fără ore?,

unde se ascund minutele când timpul se oprește?

Și așa, ca și cum n-ar fi fost nimic... ca și cum ar fi fost totul...

am rămas prins de începutul unui vis,

agățat de niște ochi ca niște mâini,

expresivi cu lumini întredeschise,

în timp ce lumea e rotește, sau geme?

nu știu acum, nu mă interesează,

știu doar că ard!

Contactar con la traductora Elisabeta Boțan

 

Francisco Peña Martín

Sombra de paraíso      

Te hallé como una lágrima en un libro olvidado,

con un suspiro agarrado a tu sueño perpetuo,

con un dolor de barco sin sirena.

Ya no podías llorar de tanto amar

a un vacío sin sombra,

a un árbol sin crujido,

a un misterio con un secreto a voces.

Te hallé desde mi luz de faro mortecino,

desde mi caminar a bandazos de noche,

desde un mar sin olas ni tormentas,

desde un suelo de piedras puntiagudas.

Te hallé a través de un recuerdo apenas perceptible,

en un teléfono desesperado,

en una conversación transcrita mil veces por la forma,

donde casi el olvido era lo más profundo,

donde el camino se divide en miles de senderos.

Y de pronto, y entonces, y así, como si nada... como si todo...

se amueblaron de luces las farolas de noches eternamente a oscuras,

se incendiaron de sueños las palomas,

se imaginaron las palabras a sí mismas.

Una comida de marfil ardiente,

un café de silencio eternamente nuevo,

eternamente rasgado,

ojoplático perpetuo,

una película de amores imposibles,

de desgarros sollozantes

en que tú, sin apenas creerte a ti misma,

ibas recuperando el fondo de tu alma,

un mar coralino de colores y vivencias.

SOBREVIVIRÉ, SOBREVIVIREMOS.

Y en eso el mundo siguió girando como si nada... como si todo...,

y siguieron las palabras desgranando tus ojos ya secos,

apenas perceptibles los dolores y el agua,

anegados en deseo de besos,

en caricias de alfileres que yo soñaba abetos de montañas erguidas...

Y así, como si nada... como si todo...,

se te tragó la niebla de una noche

iluminada por cien mil antorchas,

bendecida por un millón de estrellas,

titilando sólo en el corazón de una mirada.

Y así, como si nada... como si todo...,

se convirtió la lucha en una mano abierta,

se convirtió la llaga, la tuya y la mía, en un silencio de olvidos sin rencores,

se convirtió la sombra en escuchar de pronto "angurriento",

se convirtió la tarde en noche,

la noche en madrugada,

la madrugada en día,

y el día..., ¿en qué se transforman los días que no tienen horas?,

¿dónde se esconden los minutos cuando el tiempo no pasa?

Y así, como si nada..., como si todo...,

me quedé agarrado al principio de un sueño,

colgado de unos ojos que son como unas manos,

expresivos de luces entreabiertas,

mientras el mundo gira, ¿o gime?,

ya no sé, no me importa,

¡sólo sé que me enciendo!