”De la începutul lumii” - ”Del inicio del mundo” de Francisco Peña Martín. Traducere/ Traducción © Elisabeta Boțan.

De la începutul lumii

De pe tărâmul unde începe lumea

acolo unde umbrele nu se eternizează niciodată,

unde stelele aruncă pe ascuns ocheade de sărutări,

și munții vor să prindă suspinele,

unde aerul se zugrăvește cu albastrul cel mai sublim

și frânturile din cer se scaldă în lacuri,

de acolo...

a venit pe un clar de lună prevestirea unui înger,

un înger băgat în trupul unei oacheșe seculare,

în gura ta de mirt

în ochii tăi de mări nemărginite,

în tainicii tăi sâni,

în sexu-ți de noapte dorită.

Ești memoria dorinței plăcerii

între luptele umbrelor ce împiedică suspine,

ești amintirea vestalei aprinse

între agonii de tărâmuri palpitante.

Dar niciodată nu se arde rodul de tot,

dar niciodată nu seacă izvorul pădurilor

când setea se ține pe pragul cerului,

când se duce la infinit dorul unui piept fremătător.

Prezența ta trăiește în așternuturi reci,

într-un pahar de vin,

în fotoliul unde beau în tăcere singurătăți.

Mi-e dor de chipul tău întipărit pe pereții mei,

mi-e dor de privirea ta ascunsă în vrajă,

mi-e dor de freamătul tău visător,

mi-e dor de vorba ta, uneori neștiută,

ce sugerează insondabile lumi.

Necuprinsul tău accent de chiliană

mi-e țintuit pe stela unei perpetue nopți

și acolo unde începe lumea

va răsuna mereu,

urlând în fiecare ecou din vârf de munți.

Îmi doresc doar ca spațiul să se facă un refugiu de palmieri

uniți de aer,

scăldați de același șuvoi,

înlănțuiți cu vise de valuri ce, atunci când se sparg,

să ne pironească numele de amanți în nisip,

și așa,

fără spațiu și timp,

fără lumini și fără umbre,

fără felinare și fără nopți,

fără norod și fără popoare

fără suspine străine

să ne putem iubi în cea mai adâncă spumă.

Contactar con la traductora Elisabeta Boțan

Francisco Peña Martín

Del inicio del mundo          

De la tierra donde comienza el mundo,

allí donde las sombras nunca se eternizan,

donde las estrellas se lanzan a escondidas sus guiños de besos,

y las montañas desean apresar los suspiros,

donde el aire se tiñe del azul más sublime

y los pedazos de cielo se bañan en los lagos,

de allí...

ha venido en un claro de luna la sospecha de un ángel,

un ángel enfundado en un cuerpo de morena de siglos,

en tu boca de mirtos

en tus ojos de mares infinitos,

en tus pechos latentes,

en tu sexo de noche deseada.

Eres memoria de placer anhelado

entre guerras de sombras que impiden los suspiros,

eres recuerdo de vestal ardiente

entre agonías de tierras palpitantes.

Pero nunca se quema la cosecha del todo,

pero nunca se agota la fuente de los bosques

cuando se guarda la sed en el umbral del cielo,

cuando se añora el infinito de un pecho titilante.

Tu presencia convive entre sábanas frías,

en un vaso de vino,

en un sillón donde bebo en silencio soledades.

Añoro tu figura impresa en mis paredes,

añoro tu mirada escondida de magia,

añoro tu temblor ensimismado,

añoro tu palabra, desconocida a veces,

sugeridora de mundos insondables.

Tengo tu deje de chilena infinita

agarrado a la estela de una noche perpetua

y allí donde comienza el mundo

seguirá sonando,

chillando en cada eco de montañas abiertas.

Sólo deseo que el espacio se vuelva un rincón de palmeras

unidas por el aire,

bañadas por la misma corriente,

enlazadas con sueños de olas que, al romperse,

vayan clavando en la arena nuestros nombres de amantes,

y así,

sin espacios ni tiempos,

sin luces ni sombras,

sin farolas ni noches,

sin naciones ni pueblos

sin ajenos suspiros

nos podamos amar en la espuma más honda.