”Azi au asasinat un copac”-”Hoy han asesinado a un árbol”de Jesús García Moreno (traducido al rumano por Elisabeta Botan)
AZI AU
ASASINAT UN COPAC
Azi au asasinat un copac.
Securea și
cuțitele i-au pătruns carnea
așchiată de sânge.
Azi au asasinat un copac.
Și eu,
stângace meduză cu brațe fără mâini,
n-am făcut nimic
ca să îl scap.
Doliu de mierle și ciocârlii
se va auzi în zori pe cărare.
Nu mai există umbră.
Nu mai există răcoare.
Nu mă va mai trezi cântul său,
nici vântul nu-mi va vorbi spre consolare,
din ramurile sale, plânsul meu.
Albastrul amenințător al cerului
își lasă eternitatea să cadă
peste ierburile pământului.
Acoperă-mă nourașule.
Treci peste mine fără grabă.
Oprește-te o clipă
să te chem la doliu.
Azi au asasinat un copac. Și eu
priveam în altă parte.
Vântul neconsolat
ridica vârtejuri de sare și nisip
și le înfingea în terasele
cu
brațe încrucișate.
Rândunele și lăstunii
își plâng durerea târându-se pe pământ.
În timp ce vrăbiile întreabă albinele
care e direcția zborului.
Albinele
ridică din umeri
și-și continuă, din floare în floare, calea lor
incertă.
Copiii plâng speriați
după gratiile ferestrelor
între împurpurări de soare fără viitor.
Iar fetele urinează pe semințele speranței.
Azi au asasinat un copac. Și eu
mă priveam în oglindă.
Din
cartea “Entre palabras” Editorial Poesía eres tú, Madrid, 2013.
Hoy han asesinado a un árbol
Hoy han
asesinado a un árbol.
El hacha y
los cuchillos se clavaban en su carne
astillada
de sangre.
Hoy han
asesinado a un árbol.
Y yo,
torpe
medusa de brazos sin manos,
no he
hecho nada por evitarlo.
Duelo de
mirlos y alondras
se oirá al
alba por el sendero.
Ya no hay
sombra.
Ya no hay
fresco.
Ya no me
despertará su canto,
ni el
viento hablará conmigo consolando,
desde
sus ramas, mí llanto.
El azul
amenazante del cielo
deja caer
su eternidad
sobre las
hierbas del suelo.
Cúbreme
nubecilla.
No pases
sobre mí con prisa.
Detente un
momento
que quiero
invitarte al duelo.
Hoy han asesinado a un árbol. Y yo
miraba para otro lado.
El aire desconsolado
levanta torbellinos de sal y arena
y los clava en las azoteas
con los brazos cruzados.
Golondrinas y vencejos
lloran su pena a ras del suelo.
Mientras, los gorriones preguntan a las abejas
la dirección de su vuelo.
Las abejas se encogen de hombros
y siguen, entre flor y flor, su camino incierto.
Los niños lloran asustados
tras las rejas de las ventanas
entre arreboles de sol sin futuro.
Y las niñas orinan sobre semillas de esperanza.
Hoy han asesinado a un árbol. Y yo,
yo me miraba al espejo.
Del libro “Entre palabras” Editorial Poesía eres tú,
Madrid, 2013.
Comentarios
Publicar un comentario