lunes, 31 de octubre de 2016

Antología Poética ”I Encuentro Nacional de Poetas En un lugar de la Mancha” - Antologia Poetică ”I Encuentro Nacional de Poetas En un lugar de la Mancha”

-- Antología Poética ”I Encuentro Nacional de Poetas En un lugar de la Mancha” que abarca poemas firmados por 57 poetas de todo territorio español, que incluye también poemas de mi autoría y traducciones firmadas por mí. 
Edición: Asociación Cultural de Escritores "El Común de la Mancha", 2016.
Recopilación de textos: Juan Justo López
Maquetación: Clara Ortega Ramirez
Ilustración: Albino Torres
Impresión: Gráficas y Papelería Moderna, S.L.

--Antologia Poetică ”I Encuentro Nacional de Poetas En un lugar de la Mancha” ce cuprinde poeme de 57 de poeți de pe întreg teritoriul Spanie, care include atât scrieri personale cât și traduceri semnate de mine.
Editare: Asociación Cultural de Escritores "El Común de la Mancha", 2016.
Recopilare de texte: Juan Justo López
Machetare: Clara Ortega Ramirez
Ilustrație: Albino Torres
Tipar: Gráficas y Papelería Moderna, S.L.



Poema(a) 4 de Tive Martínez. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan

 Tive Martínez





POEM   (4)

Trupul îmi rămâne înzidit în culoarele unui castel în ruine.

Ceea ce umblă prin lume e un suflet rătăcitor, orbit de atâta moloz.

Scheletul meu de copil e prins într-un loc unde nu intră nimeni și de unde nu iese nimeni niciodată.

Copilăria e un Castel Exin distrus.

Singura piesă pe care am putut să o salvez e această stafie de plastic subțire și decolorată.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan





POEM   (4)




Mi cuerpo permanece emparedado en los pasadizos de un castillo en ruinas.

Lo que anda por el mundo es un alma en pena, cegada por tanto escombro.

Mi esqueleto de niño está atrapado en un lugar al que nadie entra y del que nadie saldrá jamás.

La infancia es un Exin Castillos arrasado.


La única pieza que pude rescatar fue este fantasma de plástico macilento.

”Exercițiu pentru a trezi amintiri plăcute” - ”Ejercicio para despertar buenos recuerdos”de Olga del Carmen Becerra.Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan

Olga del Carmen Becerra



Exercițiu pentru a trezi amintiri plăcute


Lumina sună intens în această dimineață .
Sună a vagă amintire de cânt infantil,
a voci ce încâlcesc vântul în firele lor,
a râsete nervoase ce așteaptă surprize,
a vise împlinite și a nesfârșite dansuri.
Lumina sună a dulce și a scorțișoară
a strălucire în ochi a iubirii când începe
sună a haine albe cu legănarea lor,
ca de iarbă și de siestă,
a curte, a recreație,
a cafea ce așteaptă întâlnirea sinceră,
a colonie proaspătă,
a copil ce se bucură pentru prima dată de mare.
Lumina a pus stăpânire pe emoțiile mele
e undă liniștită de apă și de piatră.
Clopote în zbor, mă invită la sărbătoare
cu dangătul lor...
Gașca la cinema,
picioarele pășesc desculțe, e lungă plimbarea,
mama e mulțumită,
S-a mișcat o stea!
Lumina mă respiră și mă pulsează cu putere.
Așa-i că nu mă prinzi?
Lumina e gâlgâitul de argint din izvor,
e grupul muzical al satului,
cămașa nouă, o carte întredeschisă,
îmi amintește de lăută, de peștele colorat,
de culesul pur și simplu al fructului din pom.
Lumina îmi conturează noi senzații,
casa curată și cântecul unui cocoș ,
bagajul făcut și cu mine iubirea.
Lumina mi-a arătat simplitatea vieții...
                                              ... astăzi mă simt în pace.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan




EJERCICIO PARA DESPERTAR BUENOS RECUERDOS



Suena la luz intensa de esta mañana.
Suena a un vago recuerdo de canto infantil,
a voces que enredan sus hebras al viento,
a risas nerviosas que esperan sorpresas,
a sueños cumplidos, a danzas sin fin.
Suena la luz a dulce y canela
al brillo en los ojos de ese amor que empieza
suena a ropa blanca con su bamboleo,
como a hierba y a siesta,
a patio, a recreo,
a café que aguarda la tertulia franca,
a colonia fresca,
a niño que disfruta por primera vez del mar.
La luz se ha hecho dueña de mis emociones
es onda apacible de agua y de piedra.
Campanas al vuelo, me invitan a fiesta
con su repicar…
El  cine en pandilla,
los pies van descalzos, es largo el paseo,
la mamá contenta
¡Se movió una estrella!
La luz me respira y me late fuerte.
¿A que no me pillas?
La luz es gorjeo de plata en la fuente,
es banda de pueblo,
la camisa nueva, un libro entreabierto,
me suena a bandurria, a pez de colores,
a tomar del árbol la fruta sin más.
La luz me dibuja sensaciones nuevas,
el canto de un gallo y la casa limpia,
las maletas hechas y el amor conmigo.
La luz me ha mostrado la vida sencilla…

                                                            ...hoy me siento en paz.








sábado, 29 de octubre de 2016

”La revista cultural rumana Sintagmas literarios, Número 6 (23) Octubre, 2016” - ”Revista Sintagme literare, nr. 6 (23), Octombrie, 2016”

-- La revista cultural rumana Sintagmas literarios, Número 6 (23) Octubre, 2016, publica en la página 56 una selección de poemas firmados por el joven poeta español David Bazo Galán (Hazel Messiatz), y, en la página 58, otra selección de poemas firmados por el escritor español Gregorio Muela Bermúdez, que hace poco he traducido al rumano.
La revista se publica en soporte digital y en papel y se publica bajo la égida de la Asociación Cultural “Vatra Dudeșteană”.

--Revista Sintagme literare, nr. 6 (23), Octombrie, 2016, publică la pagina 56 mai multe poeme semnate de tânărul poet spaniol, David Bazo Galán (Hazel Messiatz), și, la pagina 58, o altă selecție de poeme semnate de scriitorul spaniol Gregorio Muela Bermúdez, pe care eu le-am tradus de curând.
Revista se publică pe suport digital și pe hârtie și se publică sub egida Asociației Culturale “Vatra Dudeșteană..

Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan

La portada de la revista




Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan
Poemas de David Bazo Galán/  Hazel Messiatz


Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan
Poemas de Gregorio Muelas Bermúdez


martes, 25 de octubre de 2016

”POEM(A)” de Cesar Curiel. Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan

Cesar Curiel



POEM


Mă liniștește faptul de a mă simți ca iarba,
de a fi forma deschisă
din mânile orbului
ce mă vedea,
caut mereu în măruntaiele pământului
ploaia ce comite un incest
cu demența trupului meu
călduț încă de speranță văd
chipul tău reflectând zâmbete.
Există un abandon ce se usucă
în nămolul
ce trezește măreția;
fiecare os formează o viață,
fiecare pas lasă o breșă
ce se șterge în memoria
 celor născuți acum,
o istorie de ani
ce se întregește în ochii mei
ce uscați caută un așternut
ca să odihnească fiecare verb
și fiecare carne care au ieșit
din nimic,
când nimicul atârnă mereu
de stâlpii tristeților mele
cu limba asasină
ce a risipit certitudinile
și, ca un foc intens,
a mestecat miasma
minciunii.
Totul a fost o isterie
de voci ca holocaustul
pe care îl port înăuntrul meu
căutând stânca deschisă
de unde să beau
până la amețirea memoriei mele
de râsetele ei
și să-i sărut în glumă
gura plină de păsări
rănite
ce zboară în cerc
peste idealurile mele.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan


POEMA


Me relaja el hecho de sentirme hierba, 
de ser un molde abierto
en las manos del que ciego
me veía, 
en las entrañas de la tierra
busco siempre la lluvia que incesta
la demencia de mi cuerpo
aún tibio de esperanza veo
tu rostro reflejar sonrisas.
Hay una orfandad que se marchita
en el fango
que despierta su soberbia;
cada hueso forma una vida, 
cada paso deja una brecha
que se borra en la memoria
de los ya nacidos, 
una historia de años
que se complementa en mis ojos
que marchitos buscan un lecho
para posar cada carne
y cada verbo que ha salido
de la nada,
cuando la nada siempre cuelga
en las vigas de mis penas
con una lengua asesina
que ha despilfarrado aciertos
y ha masticado el hedor
de la mentira
como un fogón al rojo vivo.
Todo ha sido una histeria
de voces como holocausto
que llevo en mis entrañas
buscando la roca abierta
donde pueda yo beber
hasta embriagar mi memoria
de sus risas
y en un embuste besar
su boca llena de pájaros
heridos
que vuelan en círculo
sobre mis ideales.





”Vinul care îți umple cupa” - ”El vino que llena tu copa”de Olga del Carmen Becerra. Traducción de español a rumano por Elisabeta Boțan



Olga del Carmen Becerra








Vinul ce îți umple cupa


Aș vrea să fiu eu vinul care-ți umple cupa
și să alunec tumultuos și vesel
pe comisurile gurii tale.
Aș vrea să te scap încet-încet
de tristețile ce te biciuiesc
și să fiu bulbuceală de gâdilat,
reînnoită în gâtul tău,
o muză tăcută,
prezentă, fără a fi simțită.
Aș vrea să mă arăt privirii tale, 
pe neașteptate sau puțin câte puțin;
să prind contur în cristalele transparente
ce spre buzele tale se îndreaptă
și pe buzele tale mă descoperă visătoare.
Aș vrea să fiu vinul ce dezvăluie
sensul cuvintelor tale,
să îți străbat trupul
și să ajung la sufletul tău.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan





EL VINO QUE LLENA TU COPA

Quisiera ser el vino que llena tu copa
y deslizarme alegre y bullicioso
en las comisuras de tu boca.
Quisiera despojarte lentamente
de las penas que te azotan
y ser burbujeo de cosquillas
renovado en tu garganta,
una musa silenciosa,
que está presente y no se nota.
Quisiera revelarme poco a poco,
o de golpe, en tu mirada;
dibujarme en los cristales transparentes
que a tus labios van
y en tus labios me descubren soñadora.
Quisiera ser el vino que desnuda
el sentido en tus palabras,
recorrer tu cuerpo
y llegarme hasta tu alma.




lunes, 24 de octubre de 2016

BIANCA por Paco Mateos. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan



El poeta Paco Mateos y Bianca
Foto propriedad de Elisabeta Boțan




BIANCA 

Cine zice că
noaptea e neagră?
Dacă luna e albă
albă, floarea de lămâi
albă, micsandra
și roza e albă
de albul purității
copila ta artistă
ca albul aparat 
de fotografiat
ca sufletul tău alb
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan



BIANCA


¿Quién dice que la
noche es negra?
Si la luna es blanca
blanco el azahar
blanco el alhelí
y la rosa es blanca
de blancor pureza
tu niña artista
que blanca tu cámara
que blanca tu alma

viernes, 14 de octubre de 2016

”Las esfinges” - ”Sfincşii” de Sorin Bălășcău. Traducción de español a rumano por Elisabeta Boțan

Sorin  Bălășcău




Las esfinges


Miran calladas y solitarias,
Las gigantes que vigilan el mundo desde hace miles de años.
Miran inamovibles y parecen pensar
En dejar algún legado o permanecer solemnes  y enigmáticas.


El tiempo tampoco se molesta en pedirles cuentas,
Sino que las fortalece para el largo y penoso camino
Pues no son más que viejas excéntricas de una tierra hace tiempo caída
Ellas son eternas que para eso nacieron.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan




Sfincşii


Privesc în zări tăcuți și însingurați,
Giganții ce străjuiesc de mii de ani lumea. 
Privesc neclintiți și parcă se gândesc
Să lase un testament sau să rămână enigmatici și solemni.


Nici timpul nu se ostenește a-i lua la rost,
Ci îi călește pentru drumul lung și anevoios.
Căci nu sunt doară vechi excentrici ai unui tărâm de mult apus
Ei sunt eterni căci de aceea au fost născuți.

martes, 11 de octubre de 2016

"De hecho..." - "De fapt..." de Sorin Bălășcău. Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan

Sorin Bălășcău










De hecho...



... es raro,
que la noche está más cerca de nosotros que el día,
un día,
que nos mantiene prisioneros, de la sociedad,
con el efervescente zumbido de la vida.



... tengo miedo
de creer que el diálogo nos puede exiliar,
un exilio,
construido por una tecnología inherente
que parece mostrarnos una lenta humanidad.



... me veo
alado de voces doloridas y frustradas,
frustración,
conseguida en una secuencia de eternidad
que seguramente va a apagarse en la oscuridad.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan




De fapt...




... e ciudat,
că noaptea ne este mai aproape decât ziua,
o zi,
cu zumzetul efervescent al vieții
ce ne menține prizonieri, ai societății.


... mi-e frică,
să cred că dialogul ne poate exila,
un exil,
clădit de o tehnologie inerentă
ce parcă ne arată o umanitate latentă.


... mă văd,
înaripat de vocile îndurerate și frustrate,
frustrare,
dobândită într-o secvență de eternitate
ce sigur se va stinge în obscuritate.

jueves, 6 de octubre de 2016

"Utopia mormintelor" - "La utopía de las tumbas" de Ahmad Yamani. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan

 Ahmad Yamani

-- La revista cultural rumana Actualitatea Literară número 62, año VII, agosto, 2016, aloja  en página 16 una selección de poemas firmados por el escritor egipcio Ahmad Yamani que hace poco he traducido.
La revista se publica también en soporte de papel.


-- Revista culturală românească Actualitatea Literară, nr 62, anul VII, august, 2016, găzduiește la pagina 16, o selecție de poeme semnate de poetul egiptean Ahmad Yamani, pe care le-am tradus de curând.
Revista se publică și pe suport de hârtie.

Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan







Utopia mormintelor


1

Pereți nevopsiți,
solul plin de pietricele,
oase firave ce nu se susțin,
și la mijloc oasele mele încolțite.
Mă gândesc să organizez o mică manifestație
pentru a protesta în fața îngerilor care au interzis
calciul de care avem nevoie.
Dumnezeu își întinde umbra peste groapa
în care ne aflăm,
și ne lasă să mai zăbovim în vis;
între mâinile sale cade o pată de lumină,
intră un corp întunecat,
pata se usucă,
și-l cunoaștem pe noul nostru tovarăș:
împarte țigări cu o generozitate crescândă,
de la început ne place vocea lui
când murmură:
ce dracu` se întâmplă aici?



2

Aici nu există fese,
nici sânge,
cum îmi voi imagina, atunci, aspectul unei femei?
cum mă voi putea masturba într-un mod satisfăcător?
Până și lacrimile ochilor noștri
au secat aici,
rămâne doar o liniște ucigătoare,
șerpi ce ne torturează cu imaginea lor,
fără să rostim măcar o singură literă.
Pământul e foarte vast,
însă acest fapt nu ne ajută cu nimic
ca să respirăm bine.

3

Am scuipat în sus
și saliva s-a lipit de tavanul mormântului.
Am văzut în cadavrele vecinilor mei priviri drăgăstoase,
explozii de pântece ca un hohot de râs.
În resturile de mâncare s-au format mii de viermi
care ne-au înghițit sângele,
însă oasele noastre rămâneau tari.
Iubita mea a plecat cu cei îndurerați,
dar ce să fac cu lacrimile ei?
Va scădea ura mea pentru încăperi închise?
Vor fi bune înjecțiile cu tranchilizante
pentru scăderea febrei?
Negurile au coborât peste noi
ca o găină,
dar nu vom fi altceva decât niște morți
care știu doar să pălăvrăgească
și să urineze seara.

4

Nimeni n-a ascultat
strigătele noastre din zori.
Lătrăturile din exterior
ne incită la tandrețe.
Ne târâm ca să ni se atingă oasele
și să ne iubim mai mult;
fiecare dintre noi vorbește despre neagra sa copilărie
în timp ce schimbăm râsete între noi,
căci nu avem un ceas de perete
ca să știm când va veni vremea.


5


Maica mea,
te rog,
când vei ști că am intrat în noua mea casă,
nu plânge,
căci vreau să-ți păstrez ochii pentru zilele ce vor veni.
Stai liniștită,
mișcă-ți capul de trei ori,
și trimite un sărut  în aer.
Voi face zarvă cu prietenii mei pe aici,
care mă vor felicita pentru noua mea casă.
Voi lăsa ușa întredeschisă,
în așteptarea sărutului tău.
și când vei avea o casă nouă, ca și mine,
să fie aproape de mine, te rog,
ca să îți pot asculta răsuflarea.
Voi respira aproape fără durere,
și moartea mea va avea acestă imagine finală
la care am trudit mult să o pregătesc.


6

În camera vecină,
despărțită doar de o perdea de pânză,
femeile se dezbracă de giulgiuri,
și se întind, foarte albe.
După încercări disperate,
reușim,
să facem o gaură în lințoliu.
Oasele ni se înalță deodată,
când o vedem pe prima femeie ce se
dezbracă
și-și lasă hainele într-un colț al
încăperii.
În noaptea aceasta
încercăm să rupem perdeaua,
dar de fiecare dată e mai rezistentă,
și trebuie ne mulțumim privitul la oasele albe
ce rămân departe de noi.

7

Ușa odăii e deschisă,
iar familia doarme afară
complet.
Deasupra capetelor noastre răsună pași militari,
ne vor distruge casele pentru a înălța un
pod.
Vom plânge cu prietenii noștri,
și vom pune cărțile sub perne,
le vom zâmbi amintirilor noastre absurde,
și sentimentului ce se usucă puțin câte puțin.

8

Au închis bine locul
și au aruncat cheile în stomacul
groparului.
De ce ne abandonați în afara
orașului?
Trebuie să stăm împreună
când va veni furtuna,
ca să cântăm în ploaie.
Vom putea vorbi despre vehiculele
care ne-au purtat pe căi lungi
pentru a se întoarce goale.
Lacrimile pe care ele le-au fost
acumulat
sunt suficiente pentru a ne înmuia
oasele,
și nu găsim nimic ca să ne încălzim.
Când unul dintre noi se strecura
ca să fure un chibrit
luminam groapa,
și jumătate din mormintele lumii se
luminau timp de trei zile.
Mai apoi groparul a vomitat,
și am ieșit, defilând ordonat,
intonând în cor cântece despre
țânțarii
ce dormeau în urechile noastre,
și pe chipul nostru, ce seducea
adolescentele,
și repetatele noastre masturbări,
ce cădeau într-un butoi mare numit

viață.





La utopía de las tumbas

1

Paredes sin pintar,
suelo lleno de guijarros,
huesos débiles que no se sostienen,
y mis huesos acorralados en medio.
Pienso en organizar una pequeña manifestación
para protestar ante los ángeles que han prohibido
el calcio que nos es necesario.
Dios tiende su sombra sobre el hoyo en el
que nos encontramos,
y nos deja retrasarnos en el sueño;
cae una mancha de luz entre sus manos,
entra un cuerpo oscuro,
se seca la mancha,
y conocemos a nuestro nuevo compañero:
de gran corazón
reparte cigarrillos con una creciente generosidad,
nos gusta su voz desde el principio
cuando susurra:
¿qué diablos está pasando aquí?



 2



No hay nalgas aquí,
ni sangre,
¿cómo me imaginaré, entonces, el aspecto de una mujer?
¿cómo podré masturbarme satisfactoriamente?
Hasta las lágrimas de nuestros ojos
se han secado aquí,
sólo queda una calma asesina,
serpientes que nos torturan con su imagen,
sin que pronunciemos ni una sola letra.
La tierra es muy amplia,
pero este hecho no nos ayuda nada
a respirar bien.
  


3



Escupí a lo alto
y la saliva se pegó al techo de la tumba.
En los cadáveres de mis vecinos vi miradas cariñosas,
explosiones de tripas como una risotada.
En los restos de comida se formaron miles de gusanos
que se tragaron nuestra sangre,
aunque nuestros huesos seguían siendo fuertes.
Se marchó mi amada con los dolientes,
pero, ¿qué haré con sus lágrimas?
¿Se aligerará mi odio a las habitaciones cerradas?
¿Valdrán las inyecciones de tranquilizantes
para bajar la fiebre?
Las tinieblas han descendido sobre nosotros
como una gallina,
pero no seremos más que muertos
que sólo saben charlar
y orinar por la tarde.




4



Nadie escuchó
los gritos que dimos al alba.
Los ladridos del exterior
nos incitan a la ternura.
Reptamos para que se rocen nuestros huesos
y nos amemos más;
cada uno de nosotros habla de su negra infancia
mientras intercambiamos risas,
pues no tenemos un reloj de pared
para saber cuándo será la hora.

  


5


Madre mía,
te lo ruego,
cuando sepas que he entrado en mi nueva casa,
no llores,
pues quiero conservar tus ojos para los días venideros.
Estate tranquila,
mueve la cabeza tres veces,
y envía un beso de aire.
Haré un alboroto con mis amigos aquí,
que me felicitarán por mi nueva casa.
Entornaré la puerta,
a la espera de tu beso.
Y cuando tengas una nueva casa, como yo,
que esté cerca de mí, te lo ruego,
para que pueda oír tu respiración.
Respiraré casi sin dolor,
y mi muerte tendrá esa imagen final
que me he esforzado mucho en preparar



6

En la habitación vecina,
sólo separada por una cortina de tela,
las mujeres se despojan de sus sudarios,
y se tienden ,muy blancas.
Después de desesperados intentos,
conseguimos,
abrir un agujero en el lienzo.
Nuestros huesos se alzan de pronto,
cuando vemos a la primera mujer que se
desnuda
y deja sus ropas en un rincón de la
habitación.
En esa noche
intentamos romper la cortina,
pero es cada vez más resistente,
y nos conformamos con observar
los blancos huesos
que permanecen lejos de nosotros.





7


La puerta de la habitación está abierta,
y la familia está completamente dormida en el exterior.
Suenan pasos militares sobre nuestras cabezas;
destruirán nuestras casas para alzar un puente.
Lloraremos con nuestros amigos,
y colocaremos los libros debajo de las almohadas,
sonreiremos a nuestros absurdos recuerdos
y al sentimiento que se seca poco a poco.




8

Cerraron bien el lugar
y arrojaron las llaves al estómago
del sepulturero.
¿Por qué nos abandonáis en las afueras de la
ciudad?
Debemos estar juntos
cuando venga la temporal,
para cantar bajo la lluvia.
Podremos hablar sobre los vehículos
que nos han llevado por largos caminos
para volver vacíos.
Las lágrimas que en ellos se han ido
acumulando
son suficientes para empapar nuestros
huesos,
y no hallamos nada para calentarnos.
Cuando uno de nosotros se deslizaba para
robar una cerilla
alumbrábamos la tumba,
y la mitad de los sepulcros del mundo se
iluminaban durante tres días.
Mas después vomitó el sepulturero,
y salimos, desfilando ordenadamente,
entonando a coro canciones sobre los
mosquitos
que dormían en nuestros oídos,
y sobre nuestra figura, que seducía a las
adolescentes,
y nuestras repetidas masturbaciones,
que caían en un gran barril que denominan
vida.