viernes, 30 de septiembre de 2016

"Puzzle" de Teo Cabel. Traducción de rumano a español por por Elisabeta Boțan


Teo Cabel



PUZZLE

No todas las letras de la palabra perro ladran.
Las noches, escaleras en la bodega del sueño.
Los días, puertas abiertas en errata
El bosque con sus sendas perdidas en los ramajes secos.

La palabra se desprende desde la montaña del silencio
La serpiente de la casa bebe de la copa del alba
Puente de piedra para tus pies.
Desde las sienes gotea tinta salada.

Un abrazo, el hambre de las manos tras la  edificación
La poesía de los ojos no se recita en voz alta
La dejas temblar en el vapor del café
No todas las letras de la palabra perro ladran.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan



PUZZLE

Nu toate literele din cuvântul câine latră.
Nopțile, trepte, în crama visului.
Zilele, uși, deschise în erată
Pădurea cu potecile ei rătăcite în vreascuri.

Șarpele casei bea din cupa zorilor
Cuvântul se desprinde din muntele tăcerii
Pod de piatră pentru picioarele tale.
Din tâmplă picură cerneală sărată.

Îmbrățișare, foamea mâinilor după zidire
Poezia din ochi nu se recită cu glas tare
O lași să tremure în aburul de cafea
Nu toate literele din cuvântul câine latră.

jueves, 22 de septiembre de 2016

”Cartea” - ”El libro” de Ahmad Yamani. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan.

Ahmad Yamani






Cartea

De ce nu poate să citească ceea ce scriu?
De ce așteaptă ea la poartă
ca să treacă cineva
și să-i dea niște cuvinte?
Aceste ciudate și misterioase cuvinte.
Și totuși, ea ascultă și zâmbește
ca și cum ar sta acolo cu mine
la cinci dimineața,
ca și cum mâna ei
ar reașeza câteva dintre cuvinte,
smulgându-le din locurile greșite,
și apoi se duce să se culce.
Dar cum se face
Că nu poate citi ceea ce propriile sale mâini au scris
ieri?
Dar cum se face că nu poate deschide balconul
de dimineață
ca să primească soarele
cu o copie a cărții în mâna stângă,
pe care o citește cu atenție,
făcând cu ochiul vecinelor,
arătându-l pe fiul său, creatorul cuvintelor,
mișcând cartea dinaintea chipurilor lor
de cinci ori
în timp ce murmură
cuvinte ciudate și misterioase?
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan






El libro


¿Por qué no puede leer lo que escribo?
¿Por qué espera ella en la puerta
hasta que alguien pase
y le dé unas palabras?
Esas extrañas y misteriosas palabras.
Sin embargo, ella escucha y sonríe
como si estuviera allí conmigo
a las cinco de la mañana,
como si su mano
reubicara algunas de las palabras,
arrancándolas de los lugares equivocados,
y luego se va a dormir.
Pero ¿cómo es que no puede
leer lo que sus propias manos habían escrito ayer?
¿Cómo es que no puede abrir el balcón
por la mañana
recibiendo el sol
con una copia del libro en la mano izquierda,
que lee atentamente,
haciendo guiños a las vecinas,
señalando a su hijo, el creador de las palabras,
blandiendo el libro ante sus rostros
cinco veces
mientras murmura

palabras extrañas y misteriosas?

martes, 20 de septiembre de 2016

Poem(a) místic(o) de Olga del Carmen Becerra. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan

Olga del Carmen Becerra




Poem mistic IV

A fost o singură clipă în verdeața ierbii
- lungă sau scurtă, nu pot să spun-
dar era plină de eternitate iar ochii săi erau de nepătruns
Ah, taină a vieții, deschisă și liberă,
plutești în liniștea vrăjită care împinge aerul!
Mă scufund în adevărul tău și apoi îmi dau seama
că după trecerea acestui moment, totul se întoarce în ființa sa.
Încă te mai simt?
Da.
Însă îmi pari absolut inexpticabil.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan






POEMA MÍSTICO IV


Ha habido en el verdor de la hierba un solo instante
-no sé decir si largo o breve-,
pero estaba lleno de eternidad y eran sus ojos insondables
¡Ah, misterio de la vida, abierto y libre,
flotas en este silencio mágico que empuja al aire!
Me sumerjo en tu verdad y después me doy cuenta
de que pasado ese momento, todo vuelve a su ser.
¿Te sigo sintiendo?
Sí.

Pero me resultas completamente inexplicable.

"Constatación" - "Constatare" de Sorin Bălășcău. Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan

Sorin  Bălășcău





Constatación


Veo,
Como el hombre evoluciona hacia el abismo
Y la sociedad en una dirección opuesta
Y quiero
Creer que todo es un sueño
Que adrede no tiene fin.


Aspiro,
Figurativamente, a los tiempos ya pasados
Donde la flor era un suspiro
Que hoy
En esta época decaída
No tiene encanto, sino solo veneno.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan




Constatare


Văd,
Cum omul evoluează spre abis
Și societatea în direcție opusă
Și vreau 
Să cred că totul e un vis
Ce dinadins nu are un sfârșit.

Aspir,
La figurat, la timpuri mult trecute
În care floarea era un suspin
Ce astăzi
În perioada astă decăzută
Nu are farmec, ci doar venin.

domingo, 18 de septiembre de 2016

”El calabozo del ruiseñor” - ”Temniţa privighetorii” de Niculina Oprea. Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan.

Niculina Oprea








El calabozo del ruiseñor

La araña
hace piruetas en las sombras del sueño.

Encima de ella
los horizontes trenzan hechizos.

Nuestras sombras
proyectadas en la punta de las agujas del reloj
se abovedan
hacia el margen de la infancia.

El círculo donde anocheció demasiado pronto
es el calabozo del ruiseñor.

El fluir del tiempo
lo sigue por la misma esfera.

Los acordes de la vida
empiezan a huir de la lentitud.

Los tímpanos de las mañanas
aclaran los sonidos
desde la curvatura de los arcos de círculo. 
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan






Temniţa privighetorii


Păianjenul
face piruete pe umbrele somnului.

Deasupra lui
orizonturile împletesc descîntece.

Umbrele noastre
proiectate în vîrful acelor de ceasornic
se boltesc
spre marginea copilăriei.

Cercul în care s-a înnoptat prea devreme
e temniţa privighetorii.

Scurgerea timpului
o urmăresc prin aceeaşi sferă.

Acordurile vieţii
încep să evadeze din încetineală.

Timpanele dimineţilor
desluşesc sunetele
din curbura arcelor de cerc.

”El calabozo del ruiseñor” - ”Temniţa privighetorii” de Niculina Oprea. Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan.

Niculina Oprea








El calabozo del ruiseñor

La araña
hace piruetas en las sombras del sueño.

Encima de ella
los horizontes trenzan hechizos.

Nuestras sombras
proyectadas en la punta de las agujas del reloj
se abovedan
hacia el margen de la infancia.

El círculo donde anocheció demasiado pronto
es el calabozo del ruiseñor.

El fluir del tiempo
lo sigue por la misma esfera.

Los acordes de la vida
empiezan a huir de la lentitud.

Los tímpanos de las mañanas
aclaran los sonidos
desde la curvatura de los arcos de círculo. 
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan






Temniţa privighetorii


Păianjenul
face piruete pe umbrele somnului.

Deasupra lui
orizonturile împletesc descîntece.

Umbrele noastre
proiectate în vîrful acelor de ceasornic
se boltesc
spre marginea copilăriei.

Cercul în care s-a înnoptat prea devreme
e temniţa privighetorii.

Scurgerea timpului
o urmăresc prin aceeaşi sferă.

Acordurile vieţii
încep să evadeze din încetineală.

Timpanele dimineţilor
desluşesc sunetele
din curbura arcelor de cerc.

viernes, 16 de septiembre de 2016

”Puentes evolutivos” - ”Punți evolutive” de Sorin Bălășcău.Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan

Sorin  Bălășcău




Puentes evolutivos


Estamos  tentados a creer
Como una ilusión - de la inmortalidad-
Que tenemos un propósito
Incrustado genéticamente en el subconsciente,
Para anular un tiempo
Que fluye cuan lava, temerosa,
Y el espacio
Entre lo real y lo falso,
El cielo y la tierra, normal-paranormal,
Que  no sea tan pesado
Dejándonos, a menudo,
Caminar
Confiados

Sobre los puentes evolutivos.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan




Punți evolutive



Suntem tentați să credem
Ca o iluzie - a nemuririi
C-avem un scop
Genetic încrustată, în subconștient,
De-a anula un timp
Ce curge asemeni unei lave, temător,
Iar spațiul
Între real și fals,
Cer și pământ, normal-paranormal,
Să nu mai fie atât de apăsător
Lăsându-ne, adesea,
Să pășim
Încrezători
Pe punți evolutive.


martes, 13 de septiembre de 2016

"bíblica" - "biblică" de Valeria Manta Tăicuţu.Traducción de rumano a español por Elisabeta Boțan


Valeria Manta Tăicuţu






bíblica


hubo una tarde y  hubo una mañana,
el sol salía, como hoy,
desde las grandes ojeras purpurinas,
peinando el campo enredado entre los cardos;
yo sacaba arena del pozo y
el cigüeñal subía desafiante
con el ladrido de lo hondo colgado de él:
la rata-topo -me decías-
ella seca las aguas y rompe las conchas
dejadas por el mar errante en las profundidades;
yo estaba asombrada de que hubo una tarde,
de que luego hubo una mañana,
la sequía estaba en mis deidades,
con el polvo que les tapaba la boca y los ojos:
si hubiese querido, habría podido romperlas,
la primera piedra ya había salido,
habría podido liberar la noche que yacía allí
desde hace mil años;
pero me quedé, en el temor
de los otros mil años, como dentro de un vestido de novia.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan




biblică

a fost o seară şi a fost o dimineaţă,
soarele răsărea, ca şi astăzi,
din mari cearcăne purpurii,
pieptănând câmpia încâlcită în scaieţi;
scoteam din fântână nisip şi
cumpăna urca sfidătoare,
cu lătratul din adânc prins în ea:
căţelul pământului – îmi spuneai –
el seacă apele şi sparge scoicile
lăsate-n adânc de marea pribegită;
eu mă miram c-a fost seară,
c-a fost apoi o dimineaţă,
zeii mei stăteau cu seceta-n ei,
cu praful astupându-le gura şi ochii;
puteam să-i sparg, dacă voiam,
prima piatră deja pornise,
puteam elibera noaptea ce zăcea acolo
de-o mie de ani;
am rămas, însă, în teama
de cealaltă mie de ani, ca într-o rochie de mireasă.

domingo, 11 de septiembre de 2016

viernes, 9 de septiembre de 2016

”A ciertas horas” - ”La anumite ceasuri” de Liliana Rus. Poema traducido al español por Elisabeta Boțan.

Liliana Rus




A ciertas horas             



A ciertas horas,
todas las cosas surgen en mi mente con facilidad.

La luz abundante del verano sobre tu cabeza,
un melancólico contorno que parecía rodearte
                                                 cada vez más fuerte…

La sonrisa triste, como de los de comienzos,
la sabiduría amarga y las palabras en medio de cuales
alguna estrella dejaba su peso.
Una mezcla de molestia y un deseo de cometer algo,
para la admiración de los que dudaban de tus fuerzas.


El lugar ansiado en el medio del universo donde no has pisado,
el descubrimiento certero del deseo oculto,
la inquietud romántica, semejante a la lluvia
que lava y desata los nudos dolorosos.

Los restos de tus sueños
se fundieron en convicciones inmutables.

A ciertas horas, cuando se atenúa la luz,

un niño adorado empieza a volar.
Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan



La anumite ceasuri

La anumite ceasuri,
toate răsar cu uşurinţă în mintea mea.

Lumina îmbelşugată a verii deasupra capului tău,
un contur melancolic care părea să te împresoare
                                                          tot mai strâns...
Zâmbetul trist, ca de la începuturi,
înţelepciunea amară şi cuvintele în mijlocul cărora
câte o stea îşi lăsa greutatea.
Un amestec de jenă şi dorinţa de a săvârşi ceva,
spre admiraţia celor care se îndoiau de puterile tale.

Locul râvnit în miezul universului în care nu ai călcat,
descoperirea certă a dorinţelor ascunse,
însufleţirea romantică, asemenea ploii
care spală şi dezleagă dureroasele noduri.

Rămăşiţele năzuinţelor tale
s-au topit în convingeri nestrămutate.

La anumite ceasuri, când lumina se subţiază,
un copil adorat îşi ia zborul.

jueves, 8 de septiembre de 2016

”Sosirea Soarelui” - ”La llegada del sol”por Olga Becerra. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan







- Revista culturală Sintagme literare, nr. 45(22), septembrie, 2016, publică la pagina 54 o narațiune semnată de scriitoarea spaniolă Olga del Carmen Becerra, pe care eu am tradus-o în limba română.
Revista se publică pe suport digital și pe hârtie, sub egida Asociației Culturale “Vatra Dudeșteană”.




Sosirea Soarelui




pentru Aida și Ester


Dintre toate planetele care se rotesc în jurul său, Soarele a preferat-o  mereu pe cea numită Pământ. Ceața fină și albastră care o învăluie și parfumul respirat de locuitorii săi, florile, îi plăceau atât de mult, că în fiecare zi le dăruia cele mai frumoase raze ale sale. Ființele umane îl fascinau și se ocupa de ele în fiecare clipă, dându-le ceea ce avea el mai bun: lumina și căldura. Dar a fost o vreme când el era foarte trist pentru că locuitorii Pământului se trezeau pera târziu și niciodată nu aveau timp destul ca să-și termine treburile.
Într-o bună zi, pe la ora mesei, hotărâse să-și învingă tristețea. Și-a strecurat razele printre plante și a văzut un melc.
- Ce faci? - îl întrebă.
- Îmi scot coarnele la soare  - răspunse cântat melcul.
- Ce voce tristă și stinsă. Nu e bună pentru ceea ce caut  - gândi soarele. Îi zâmbi la despărțire și își continuă drumul, până ce văzu un țăran care ara câmpul.
- Ce faci? - întrebă curios.
- Dar ce, nu vezi? Pleacă de aici. Nu mă face să zăbovesc, n-am vreme de taclale.
 Răspunsul acela atât de acru l-a iritat cu adevărat. Motiv pentru care din acea ziua își arată puterea oamenilor, trimițând cele mai tari raze la ora mesei.
Și-a continuat drumul pe Pământ, și se întreba abătut ce-ar putea să facă, până când auzi niște strigăte puternice.
- Vai, vai, că mă arzi.
- Ups, nu te-am văzut.
- Nimeni un mă bagă în seamă, răspunse acel animăluț trist și pleoștit. Pe mine mă vreau doar în ciorbe și în supe. Și pe deasupra se plâng că am carnea tare.
- Ce viață tristă!
- Și în plus mai spun că sunt un leneș și că nu știu să fac nimic. În realitate animalul acela era de compătimit.
- Eu am o treabă pentru tine, zise Soarele. Ai o voce frumoasă și mie îmi place de tine.
- Te rog, nu mă mânca, se rugă animalul tremurând de spaimă.
Soarele răse cu hohote. Cicadele cele mai curioase s-au pus și ele pe râs.
- N-am să te mănânc. Ți-am zis că vreau doar să îți dau de lucru.
- Mie? De lucru? Dar ți-am spus că un știu să fac nimic.

- Cel puțin, încearcă. Ca să vezi, nimeni nu folosește razele mele așa cum trebuie. Toți umblă atât de grăbiți încât noaptea cad de oboseală. Așa că își închid ușile și ferestrele ca să poată doarmi și nu mă mai văd când sosesc. Acesta este un ciclu fără sfârșit ce nu pare să aibă leac. Treaba ta va fi să-i trezești pe toți ca să înceapă munca în zori.
- Nu te baza prea mult pe mine, răspunse animăluțul.
- Știu că te vei descurca foarte bine, soarele era dispus să-l pună la încercare. Așa cum știi, când mă vei vedea că apar în zare, trebuie să îi anunți pe toți de venirea mea.
În seara aceea, neînsemantul nostru prieten s-a dus la culcare foarte devreme. Ironiile și insultele vecinilor nu s-au lăsat așteptate.
- E obosit pentru că n-a făcut nimic.
- Cel mai leneș se culcă înaintea tuturor.
- E un leneș!
Dar el nici nu i-a băgat în seamă, nici explicații nu le-a dat. Nimeni un știa că Soarele și-a pus nădejdea în el. Și asta era cel mai important lucru. Când atingerea primei raze de soare l-a trezit, a început să strige din toți bojocii:
- Ieșiți! Ieșiți! Că soarele e aici! Ieșiți! Ieșiți! La muncă să porniți!
Vecinii săi furioși și agitați au deschis ușile și ferestrele ca să-l facă să tacă pe cel care provocase atâta zarvă.
-Nu te arunc în oală pentru că am mâncarea făcută pentru azi, zise furioasă nevasta fierarului.
- L-aș omorî eu cu mâinile mele chiar acum - zise țăranul nervos. Dar deja s-a luminat, s-a trezit măgarul și avem multă treabă.
- Dacă îți vei face treaba la fel de bine, îți voi îți voi dărui ceva frumos, i-a promis Soarele foarte mulțumit. Iar bietul animal s-a arătat mai mult decât încântat. În sfârșit avea o bună îndeletnicire. La căderea nopții iarăși a fost primul care s-a dus la culcare.
- Uitați-vă la el. E un leneș fără leac.
- Dacă nu lucrează la lumina Soarelui, cum să lucreze la lumina lămpii?
Dar și de această dată nu-i băgă în seamă. S-a culcat și a dormit greu până când Aurora l-a sărutat pe frunte.
- Ieșiți! Ieșiți! Că soarele e aici! Ieșiți! Ieșiți! La muncă să porniți!
Vecinii săi, mai agitați și mai furioși decât în dimineața anterioară, au pornit după agitator, dar n-au putut să-i facă nimic, au rămas uimiți. Acea ființă pe care au disprețuit-o atât nu semăna el. Avea cele mai frumoase și mai strălucitoare pene pe care le-au văzut vreodată, ce se puteau compara doar cu frumusețea curcubeului. Dar asta un era tot. În frunte, exact pe locul unde l-a sărutat Aurora, încoronându-i căpșorul, avea o creastă măreață, roșie ca sângele, impetuoasă și puternică precum focul. Acea schimbare nu era altceva decât răsplata pe care i-o dăduse Soarele pentru treaba bine făcută.
Din acea zi, cocoșul, că așa se numea animalul, nu a încetat să strige din toate puterile sosirea unei zile noi. Iar acum, chiar dacă este adimirat pentru treaba pe care o face, unii vecini invidioși, zic că e încrezut și mândru. Dar nu este adevărat. Cocoșul nu este așa. El e doar un animal care îi cântă Soarelui pentru că se simte fericit și mulțumit că și-a găsit o îndeletnicire care, de la începutul vremurilor, pare să fie făcută pe măsura lui.








- La revista cultural Sintagmas literarios, Número 5 (22) septiembre, 2016, publica en la página 54 esta narración firmada por la escritora española Olga del Carmen Becerra, que yo he traducido al rumano.

La revista se publica en soporte digital y en papel y bajo la égida de la Asociación Cultural “Vatra Dudeșteană”.

Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan





La llegada del Sol

A Aida y Ester

De entre todos los planetas que giran a su alrededor, el Sol siempre ha preferido al que llaman Tierra. La delicada bruma azul que lo envuelve y el aroma que exhalan sus habitantes, las flores, le agradan tanto, que cada día les dedica sus mejores rayos. Le fascinan los seres vivos y se ocupa de ellos en cualquier momento, dándoles lo mejor que posee: su luz y su calor. Pero hubo un tiempo en el que se sentía muy desgraciado porque los habitantes de la Tierra se levantaban demasiado tarde y nunca tenían tiempo para terminar de hacer sus cosas.
Cierto día, a la hora de comer, decidió acabar con su pena. Filtró sus rayos por entre unas plantas y encontró a un caracol.
- ¿Qué haces? –le preguntó.
- Saco mis cuernos al Sol –contestó cantando el caracol.
- Qué voz más triste y apagada. No me vale para lo que estoy buscando –pensó el Sol. Le dedicó una sonrisa de despedida y siguió caminando, hasta que vio a un labrador que araba el campo.
- ¿Qué haces? –preguntó interesado.
- ¿Acaso no lo ves? Largo de aquí. No me entretengas, no estoy para charlas.
Aquella respuesta tan agria le irritó muy de veras. Por eso desde aquel día recuerda su poder a los hombres enviando sus más potentes rayos a la hora de comer. 
Siguió su camino por la Tierra, pensando distraído qué podía hacer, hasta que sintió unas terribles voces.
- Ay, ay, que me quemas.
- Ups, no te había visto.
- Nadie se fija en mí -respondió aquel animalucho entristecido y gacho-.  Sólo me quieren en los caldos y en las sopas. Y encima se quejan de que mi carne es muy dura.
- Qué vida más triste.
- Además dicen que soy un vago y que no sé hacer nada –aquel animal realmente daba mucha pena.
- Yo tengo trabajo para ti –dijo el Sol- Tienes una buena voz y me gustas.
- No me comas, por favor -suplicó el animal tembloroso y muy asustado.
La carcajada del Sol fue estruendosa. Las chicharras más cotillas le acompañaron en su risa.
- No voy a comerte. Te he dicho que sólo quiero ofrecerte trabajo.
- ¿A mí?  ¿Trabajo? Ya te he dicho que no sé hacer nada.
- Al menos, inténtalo. Verás, nadie aprovecha mis rayos en condiciones. Van tan deprisa que caen agotados por las noches. Así que cierran puertas y ventanas para dormir y no se enteran de mi llegada. Es un ciclo sin fin que no parece tener remedio. Tu trabajo consistirá en despertar a todos para que empiecen sus trabajos al amanecer.
- No te fíes mucho de mí –respondió el animalucho.
- Sé que lo harás muy bien –el Sol estaba dispuesto a ponerlo a prueba-. Ya sabes, cuando me veas aparecer por el horizonte, tienes que avisar a todos de mi llegada.
Aquella tarde, nuestro insignificante amigo se fue a acostar muy temprano. Las burlas y los insultos de sus vecinos no se hicieron esperar.
- Está cansado de no hacer nada.
- El más vago se acuesta antes que nadie.
- ¡Será flojo!
Pero ni hizo caso, ni dio explicaciones. Nadie sabía que el Sol, había confiado en él. Y eso era lo verdaderamente importante. Y cuando el roce del primer rayo lo despertó, comenzó gritar a pleno pulmón:
- ¡Salid! ¡Salid! ¡Que el Sol ya está aquí! ¡Salid! ¡Salid! ¡Al trabajo hay que ir!
Sus vecinos, alborotados y furiosos, abrieron puertas y ventanas para acallar a quién producía tanto escándalo.
- No te echo en el puchero porque tengo comida para hoy- gritó malhumorada la mujer del herrero.
- Con mis propias manos lo mataría ahora mismo -exclamó irritado el labrador- Pero ya hay luz, se ha despertado el burro y tenemos mucho que hacer.
- Si sigues haciéndolo tan bien, te haré un bonito regalo -le prometió el Sol, muy contento. Y el pobre animal, se sintió más que satisfecho. Por fin, tenía un buen trabajo. Al caer la noche, otra vez fue el primero en acostarse.
- Miradle. Es un vago sin remedio.
- Si no trabaja con la luz del Sol, ¿cómo va a trabajar con la luz de un candil?
En esta ocasión tampoco hizo caso. Se durmió profundamente, hasta que llegó la Aurora y le besó en la frente.
- ¡Salid! ¡Salid! ¡Que el Sol ya está aquí! ¡Salid! ¡Salid! ¡Al trabajo hay que ir!
 Sus vecinos, todavía más inquietos y furiosos que la mañana anterior, se precipitaron contra el alborotador, pero no pudieron hacerle nada porque al verlo, quedaron estupefactos. Aquel ser al que tanto habían despreciado, no parecía el mismo. Tenía las plumas más brillantes y lustrosas que habían visto jamás, comparables solamente a la belleza del arcoíris. Pero eso no era todo. En la frente, justo en el lugar donde le había besado la Aurora, y coronando su diminuta cabeza, pendía una grandiosa cresta roja como la sangre, violenta y poderosa como el fuego. Aquel cambio no era otra cosa que el pago que el Sol le hacía por realizar bien su trabajo.
Desde aquel día, el gallo, que así se llama el animal, no ha dejado de gritar con todas sus fuerzas la llegada del nuevo día. Y ahora, aunque es admirado por su labor, algunos vecinos envidiosos lo tachan de altanero y de orgulloso. Pero no es cierto. El gallo no es nada de eso. Es simplemente un animal que le canta al Sol porque se siente muy alegre y agradecido por haber encontrado un trabajo que, desde el principio de los tiempos, parece hecho a su medida.