jueves, 6 de octubre de 2016

"Utopia mormintelor" - "La utopía de las tumbas" de Ahmad Yamani. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan

 Ahmad Yamani

-- La revista cultural rumana Actualitatea Literară número 62, año VII, agosto, 2016, aloja  en página 16 una selección de poemas firmados por el escritor egipcio Ahmad Yamani que hace poco he traducido.
La revista se publica también en soporte de papel.


-- Revista culturală românească Actualitatea Literară, nr 62, anul VII, august, 2016, găzduiește la pagina 16, o selecție de poeme semnate de poetul egiptean Ahmad Yamani, pe care le-am tradus de curând.
Revista se publică și pe suport de hârtie.

Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan







Utopia mormintelor


1

Pereți nevopsiți,
solul plin de pietricele,
oase firave ce nu se susțin,
și la mijloc oasele mele încolțite.
Mă gândesc să organizez o mică manifestație
pentru a protesta în fața îngerilor care au interzis
calciul de care avem nevoie.
Dumnezeu își întinde umbra peste groapa
în care ne aflăm,
și ne lasă să mai zăbovim în vis;
între mâinile sale cade o pată de lumină,
intră un corp întunecat,
pata se usucă,
și-l cunoaștem pe noul nostru tovarăș:
împarte țigări cu o generozitate crescândă,
de la început ne place vocea lui
când murmură:
ce dracu` se întâmplă aici?



2

Aici nu există fese,
nici sânge,
cum îmi voi imagina, atunci, aspectul unei femei?
cum mă voi putea masturba într-un mod satisfăcător?
Până și lacrimile ochilor noștri
au secat aici,
rămâne doar o liniște ucigătoare,
șerpi ce ne torturează cu imaginea lor,
fără să rostim măcar o singură literă.
Pământul e foarte vast,
însă acest fapt nu ne ajută cu nimic
ca să respirăm bine.

3

Am scuipat în sus
și saliva s-a lipit de tavanul mormântului.
Am văzut în cadavrele vecinilor mei priviri drăgăstoase,
explozii de pântece ca un hohot de râs.
În resturile de mâncare s-au format mii de viermi
care ne-au înghițit sângele,
însă oasele noastre rămâneau tari.
Iubita mea a plecat cu cei îndurerați,
dar ce să fac cu lacrimile ei?
Va scădea ura mea pentru încăperi închise?
Vor fi bune înjecțiile cu tranchilizante
pentru scăderea febrei?
Negurile au coborât peste noi
ca o găină,
dar nu vom fi altceva decât niște morți
care știu doar să pălăvrăgească
și să urineze seara.

4

Nimeni n-a ascultat
strigătele noastre din zori.
Lătrăturile din exterior
ne incită la tandrețe.
Ne târâm ca să ni se atingă oasele
și să ne iubim mai mult;
fiecare dintre noi vorbește despre neagra sa copilărie
în timp ce schimbăm râsete între noi,
căci nu avem un ceas de perete
ca să știm când va veni vremea.


5


Maica mea,
te rog,
când vei ști că am intrat în noua mea casă,
nu plânge,
căci vreau să-ți păstrez ochii pentru zilele ce vor veni.
Stai liniștită,
mișcă-ți capul de trei ori,
și trimite un sărut  în aer.
Voi face zarvă cu prietenii mei pe aici,
care mă vor felicita pentru noua mea casă.
Voi lăsa ușa întredeschisă,
în așteptarea sărutului tău.
și când vei avea o casă nouă, ca și mine,
să fie aproape de mine, te rog,
ca să îți pot asculta răsuflarea.
Voi respira aproape fără durere,
și moartea mea va avea acestă imagine finală
la care am trudit mult să o pregătesc.


6

În camera vecină,
despărțită doar de o perdea de pânză,
femeile se dezbracă de giulgiuri,
și se întind, foarte albe.
După încercări disperate,
reușim,
să facem o gaură în lințoliu.
Oasele ni se înalță deodată,
când o vedem pe prima femeie ce se
dezbracă
și-și lasă hainele într-un colț al
încăperii.
În noaptea aceasta
încercăm să rupem perdeaua,
dar de fiecare dată e mai rezistentă,
și trebuie ne mulțumim privitul la oasele albe
ce rămân departe de noi.

7

Ușa odăii e deschisă,
iar familia doarme afară
complet.
Deasupra capetelor noastre răsună pași militari,
ne vor distruge casele pentru a înălța un
pod.
Vom plânge cu prietenii noștri,
și vom pune cărțile sub perne,
le vom zâmbi amintirilor noastre absurde,
și sentimentului ce se usucă puțin câte puțin.

8

Au închis bine locul
și au aruncat cheile în stomacul
groparului.
De ce ne abandonați în afara
orașului?
Trebuie să stăm împreună
când va veni furtuna,
ca să cântăm în ploaie.
Vom putea vorbi despre vehiculele
care ne-au purtat pe căi lungi
pentru a se întoarce goale.
Lacrimile pe care ele le-au fost
acumulat
sunt suficiente pentru a ne înmuia
oasele,
și nu găsim nimic ca să ne încălzim.
Când unul dintre noi se strecura
ca să fure un chibrit
luminam groapa,
și jumătate din mormintele lumii se
luminau timp de trei zile.
Mai apoi groparul a vomitat,
și am ieșit, defilând ordonat,
intonând în cor cântece despre
țânțarii
ce dormeau în urechile noastre,
și pe chipul nostru, ce seducea
adolescentele,
și repetatele noastre masturbări,
ce cădeau într-un butoi mare numit

viață.





La utopía de las tumbas

1

Paredes sin pintar,
suelo lleno de guijarros,
huesos débiles que no se sostienen,
y mis huesos acorralados en medio.
Pienso en organizar una pequeña manifestación
para protestar ante los ángeles que han prohibido
el calcio que nos es necesario.
Dios tiende su sombra sobre el hoyo en el
que nos encontramos,
y nos deja retrasarnos en el sueño;
cae una mancha de luz entre sus manos,
entra un cuerpo oscuro,
se seca la mancha,
y conocemos a nuestro nuevo compañero:
de gran corazón
reparte cigarrillos con una creciente generosidad,
nos gusta su voz desde el principio
cuando susurra:
¿qué diablos está pasando aquí?



 2



No hay nalgas aquí,
ni sangre,
¿cómo me imaginaré, entonces, el aspecto de una mujer?
¿cómo podré masturbarme satisfactoriamente?
Hasta las lágrimas de nuestros ojos
se han secado aquí,
sólo queda una calma asesina,
serpientes que nos torturan con su imagen,
sin que pronunciemos ni una sola letra.
La tierra es muy amplia,
pero este hecho no nos ayuda nada
a respirar bien.
  


3



Escupí a lo alto
y la saliva se pegó al techo de la tumba.
En los cadáveres de mis vecinos vi miradas cariñosas,
explosiones de tripas como una risotada.
En los restos de comida se formaron miles de gusanos
que se tragaron nuestra sangre,
aunque nuestros huesos seguían siendo fuertes.
Se marchó mi amada con los dolientes,
pero, ¿qué haré con sus lágrimas?
¿Se aligerará mi odio a las habitaciones cerradas?
¿Valdrán las inyecciones de tranquilizantes
para bajar la fiebre?
Las tinieblas han descendido sobre nosotros
como una gallina,
pero no seremos más que muertos
que sólo saben charlar
y orinar por la tarde.




4



Nadie escuchó
los gritos que dimos al alba.
Los ladridos del exterior
nos incitan a la ternura.
Reptamos para que se rocen nuestros huesos
y nos amemos más;
cada uno de nosotros habla de su negra infancia
mientras intercambiamos risas,
pues no tenemos un reloj de pared
para saber cuándo será la hora.

  


5


Madre mía,
te lo ruego,
cuando sepas que he entrado en mi nueva casa,
no llores,
pues quiero conservar tus ojos para los días venideros.
Estate tranquila,
mueve la cabeza tres veces,
y envía un beso de aire.
Haré un alboroto con mis amigos aquí,
que me felicitarán por mi nueva casa.
Entornaré la puerta,
a la espera de tu beso.
Y cuando tengas una nueva casa, como yo,
que esté cerca de mí, te lo ruego,
para que pueda oír tu respiración.
Respiraré casi sin dolor,
y mi muerte tendrá esa imagen final
que me he esforzado mucho en preparar



6

En la habitación vecina,
sólo separada por una cortina de tela,
las mujeres se despojan de sus sudarios,
y se tienden ,muy blancas.
Después de desesperados intentos,
conseguimos,
abrir un agujero en el lienzo.
Nuestros huesos se alzan de pronto,
cuando vemos a la primera mujer que se
desnuda
y deja sus ropas en un rincón de la
habitación.
En esa noche
intentamos romper la cortina,
pero es cada vez más resistente,
y nos conformamos con observar
los blancos huesos
que permanecen lejos de nosotros.





7


La puerta de la habitación está abierta,
y la familia está completamente dormida en el exterior.
Suenan pasos militares sobre nuestras cabezas;
destruirán nuestras casas para alzar un puente.
Lloraremos con nuestros amigos,
y colocaremos los libros debajo de las almohadas,
sonreiremos a nuestros absurdos recuerdos
y al sentimiento que se seca poco a poco.




8

Cerraron bien el lugar
y arrojaron las llaves al estómago
del sepulturero.
¿Por qué nos abandonáis en las afueras de la
ciudad?
Debemos estar juntos
cuando venga la temporal,
para cantar bajo la lluvia.
Podremos hablar sobre los vehículos
que nos han llevado por largos caminos
para volver vacíos.
Las lágrimas que en ellos se han ido
acumulando
son suficientes para empapar nuestros
huesos,
y no hallamos nada para calentarnos.
Cuando uno de nosotros se deslizaba para
robar una cerilla
alumbrábamos la tumba,
y la mitad de los sepulcros del mundo se
iluminaban durante tres días.
Mas después vomitó el sepulturero,
y salimos, desfilando ordenadamente,
entonando a coro canciones sobre los
mosquitos
que dormían en nuestros oídos,
y sobre nuestra figura, que seducía a las
adolescentes,
y nuestras repetidas masturbaciones,
que caían en un gran barril que denominan
vida.




No hay comentarios:

Publicar un comentario