jueves, 8 de septiembre de 2016

”Sosirea Soarelui” - ”La llegada del sol”por Olga Becerra. Traducción del español al rumano por Elisabeta Boțan







- Revista culturală Sintagme literare, nr. 45(22), septembrie, 2016, publică la pagina 54 o narațiune semnată de scriitoarea spaniolă Olga del Carmen Becerra, pe care eu am tradus-o în limba română.
Revista se publică pe suport digital și pe hârtie, sub egida Asociației Culturale “Vatra Dudeșteană”.




Sosirea Soarelui




pentru Aida și Ester


Dintre toate planetele care se rotesc în jurul său, Soarele a preferat-o  mereu pe cea numită Pământ. Ceața fină și albastră care o învăluie și parfumul respirat de locuitorii săi, florile, îi plăceau atât de mult, că în fiecare zi le dăruia cele mai frumoase raze ale sale. Ființele umane îl fascinau și se ocupa de ele în fiecare clipă, dându-le ceea ce avea el mai bun: lumina și căldura. Dar a fost o vreme când el era foarte trist pentru că locuitorii Pământului se trezeau pera târziu și niciodată nu aveau timp destul ca să-și termine treburile.
Într-o bună zi, pe la ora mesei, hotărâse să-și învingă tristețea. Și-a strecurat razele printre plante și a văzut un melc.
- Ce faci? - îl întrebă.
- Îmi scot coarnele la soare  - răspunse cântat melcul.
- Ce voce tristă și stinsă. Nu e bună pentru ceea ce caut  - gândi soarele. Îi zâmbi la despărțire și își continuă drumul, până ce văzu un țăran care ara câmpul.
- Ce faci? - întrebă curios.
- Dar ce, nu vezi? Pleacă de aici. Nu mă face să zăbovesc, n-am vreme de taclale.
 Răspunsul acela atât de acru l-a iritat cu adevărat. Motiv pentru care din acea ziua își arată puterea oamenilor, trimițând cele mai tari raze la ora mesei.
Și-a continuat drumul pe Pământ, și se întreba abătut ce-ar putea să facă, până când auzi niște strigăte puternice.
- Vai, vai, că mă arzi.
- Ups, nu te-am văzut.
- Nimeni un mă bagă în seamă, răspunse acel animăluț trist și pleoștit. Pe mine mă vreau doar în ciorbe și în supe. Și pe deasupra se plâng că am carnea tare.
- Ce viață tristă!
- Și în plus mai spun că sunt un leneș și că nu știu să fac nimic. În realitate animalul acela era de compătimit.
- Eu am o treabă pentru tine, zise Soarele. Ai o voce frumoasă și mie îmi place de tine.
- Te rog, nu mă mânca, se rugă animalul tremurând de spaimă.
Soarele răse cu hohote. Cicadele cele mai curioase s-au pus și ele pe râs.
- N-am să te mănânc. Ți-am zis că vreau doar să îți dau de lucru.
- Mie? De lucru? Dar ți-am spus că un știu să fac nimic.

- Cel puțin, încearcă. Ca să vezi, nimeni nu folosește razele mele așa cum trebuie. Toți umblă atât de grăbiți încât noaptea cad de oboseală. Așa că își închid ușile și ferestrele ca să poată doarmi și nu mă mai văd când sosesc. Acesta este un ciclu fără sfârșit ce nu pare să aibă leac. Treaba ta va fi să-i trezești pe toți ca să înceapă munca în zori.
- Nu te baza prea mult pe mine, răspunse animăluțul.
- Știu că te vei descurca foarte bine, soarele era dispus să-l pună la încercare. Așa cum știi, când mă vei vedea că apar în zare, trebuie să îi anunți pe toți de venirea mea.
În seara aceea, neînsemantul nostru prieten s-a dus la culcare foarte devreme. Ironiile și insultele vecinilor nu s-au lăsat așteptate.
- E obosit pentru că n-a făcut nimic.
- Cel mai leneș se culcă înaintea tuturor.
- E un leneș!
Dar el nici nu i-a băgat în seamă, nici explicații nu le-a dat. Nimeni un știa că Soarele și-a pus nădejdea în el. Și asta era cel mai important lucru. Când atingerea primei raze de soare l-a trezit, a început să strige din toți bojocii:
- Ieșiți! Ieșiți! Că soarele e aici! Ieșiți! Ieșiți! La muncă să porniți!
Vecinii săi furioși și agitați au deschis ușile și ferestrele ca să-l facă să tacă pe cel care provocase atâta zarvă.
-Nu te arunc în oală pentru că am mâncarea făcută pentru azi, zise furioasă nevasta fierarului.
- L-aș omorî eu cu mâinile mele chiar acum - zise țăranul nervos. Dar deja s-a luminat, s-a trezit măgarul și avem multă treabă.
- Dacă îți vei face treaba la fel de bine, îți voi îți voi dărui ceva frumos, i-a promis Soarele foarte mulțumit. Iar bietul animal s-a arătat mai mult decât încântat. În sfârșit avea o bună îndeletnicire. La căderea nopții iarăși a fost primul care s-a dus la culcare.
- Uitați-vă la el. E un leneș fără leac.
- Dacă nu lucrează la lumina Soarelui, cum să lucreze la lumina lămpii?
Dar și de această dată nu-i băgă în seamă. S-a culcat și a dormit greu până când Aurora l-a sărutat pe frunte.
- Ieșiți! Ieșiți! Că soarele e aici! Ieșiți! Ieșiți! La muncă să porniți!
Vecinii săi, mai agitați și mai furioși decât în dimineața anterioară, au pornit după agitator, dar n-au putut să-i facă nimic, au rămas uimiți. Acea ființă pe care au disprețuit-o atât nu semăna el. Avea cele mai frumoase și mai strălucitoare pene pe care le-au văzut vreodată, ce se puteau compara doar cu frumusețea curcubeului. Dar asta un era tot. În frunte, exact pe locul unde l-a sărutat Aurora, încoronându-i căpșorul, avea o creastă măreață, roșie ca sângele, impetuoasă și puternică precum focul. Acea schimbare nu era altceva decât răsplata pe care i-o dăduse Soarele pentru treaba bine făcută.
Din acea zi, cocoșul, că așa se numea animalul, nu a încetat să strige din toate puterile sosirea unei zile noi. Iar acum, chiar dacă este adimirat pentru treaba pe care o face, unii vecini invidioși, zic că e încrezut și mândru. Dar nu este adevărat. Cocoșul nu este așa. El e doar un animal care îi cântă Soarelui pentru că se simte fericit și mulțumit că și-a găsit o îndeletnicire care, de la începutul vremurilor, pare să fie făcută pe măsura lui.








- La revista cultural Sintagmas literarios, Número 5 (22) septiembre, 2016, publica en la página 54 esta narración firmada por la escritora española Olga del Carmen Becerra, que yo he traducido al rumano.

La revista se publica en soporte digital y en papel y bajo la égida de la Asociación Cultural “Vatra Dudeșteană”.

Contactar con la traductora  Elisabeta Boțan





La llegada del Sol

A Aida y Ester

De entre todos los planetas que giran a su alrededor, el Sol siempre ha preferido al que llaman Tierra. La delicada bruma azul que lo envuelve y el aroma que exhalan sus habitantes, las flores, le agradan tanto, que cada día les dedica sus mejores rayos. Le fascinan los seres vivos y se ocupa de ellos en cualquier momento, dándoles lo mejor que posee: su luz y su calor. Pero hubo un tiempo en el que se sentía muy desgraciado porque los habitantes de la Tierra se levantaban demasiado tarde y nunca tenían tiempo para terminar de hacer sus cosas.
Cierto día, a la hora de comer, decidió acabar con su pena. Filtró sus rayos por entre unas plantas y encontró a un caracol.
- ¿Qué haces? –le preguntó.
- Saco mis cuernos al Sol –contestó cantando el caracol.
- Qué voz más triste y apagada. No me vale para lo que estoy buscando –pensó el Sol. Le dedicó una sonrisa de despedida y siguió caminando, hasta que vio a un labrador que araba el campo.
- ¿Qué haces? –preguntó interesado.
- ¿Acaso no lo ves? Largo de aquí. No me entretengas, no estoy para charlas.
Aquella respuesta tan agria le irritó muy de veras. Por eso desde aquel día recuerda su poder a los hombres enviando sus más potentes rayos a la hora de comer. 
Siguió su camino por la Tierra, pensando distraído qué podía hacer, hasta que sintió unas terribles voces.
- Ay, ay, que me quemas.
- Ups, no te había visto.
- Nadie se fija en mí -respondió aquel animalucho entristecido y gacho-.  Sólo me quieren en los caldos y en las sopas. Y encima se quejan de que mi carne es muy dura.
- Qué vida más triste.
- Además dicen que soy un vago y que no sé hacer nada –aquel animal realmente daba mucha pena.
- Yo tengo trabajo para ti –dijo el Sol- Tienes una buena voz y me gustas.
- No me comas, por favor -suplicó el animal tembloroso y muy asustado.
La carcajada del Sol fue estruendosa. Las chicharras más cotillas le acompañaron en su risa.
- No voy a comerte. Te he dicho que sólo quiero ofrecerte trabajo.
- ¿A mí?  ¿Trabajo? Ya te he dicho que no sé hacer nada.
- Al menos, inténtalo. Verás, nadie aprovecha mis rayos en condiciones. Van tan deprisa que caen agotados por las noches. Así que cierran puertas y ventanas para dormir y no se enteran de mi llegada. Es un ciclo sin fin que no parece tener remedio. Tu trabajo consistirá en despertar a todos para que empiecen sus trabajos al amanecer.
- No te fíes mucho de mí –respondió el animalucho.
- Sé que lo harás muy bien –el Sol estaba dispuesto a ponerlo a prueba-. Ya sabes, cuando me veas aparecer por el horizonte, tienes que avisar a todos de mi llegada.
Aquella tarde, nuestro insignificante amigo se fue a acostar muy temprano. Las burlas y los insultos de sus vecinos no se hicieron esperar.
- Está cansado de no hacer nada.
- El más vago se acuesta antes que nadie.
- ¡Será flojo!
Pero ni hizo caso, ni dio explicaciones. Nadie sabía que el Sol, había confiado en él. Y eso era lo verdaderamente importante. Y cuando el roce del primer rayo lo despertó, comenzó gritar a pleno pulmón:
- ¡Salid! ¡Salid! ¡Que el Sol ya está aquí! ¡Salid! ¡Salid! ¡Al trabajo hay que ir!
Sus vecinos, alborotados y furiosos, abrieron puertas y ventanas para acallar a quién producía tanto escándalo.
- No te echo en el puchero porque tengo comida para hoy- gritó malhumorada la mujer del herrero.
- Con mis propias manos lo mataría ahora mismo -exclamó irritado el labrador- Pero ya hay luz, se ha despertado el burro y tenemos mucho que hacer.
- Si sigues haciéndolo tan bien, te haré un bonito regalo -le prometió el Sol, muy contento. Y el pobre animal, se sintió más que satisfecho. Por fin, tenía un buen trabajo. Al caer la noche, otra vez fue el primero en acostarse.
- Miradle. Es un vago sin remedio.
- Si no trabaja con la luz del Sol, ¿cómo va a trabajar con la luz de un candil?
En esta ocasión tampoco hizo caso. Se durmió profundamente, hasta que llegó la Aurora y le besó en la frente.
- ¡Salid! ¡Salid! ¡Que el Sol ya está aquí! ¡Salid! ¡Salid! ¡Al trabajo hay que ir!
 Sus vecinos, todavía más inquietos y furiosos que la mañana anterior, se precipitaron contra el alborotador, pero no pudieron hacerle nada porque al verlo, quedaron estupefactos. Aquel ser al que tanto habían despreciado, no parecía el mismo. Tenía las plumas más brillantes y lustrosas que habían visto jamás, comparables solamente a la belleza del arcoíris. Pero eso no era todo. En la frente, justo en el lugar donde le había besado la Aurora, y coronando su diminuta cabeza, pendía una grandiosa cresta roja como la sangre, violenta y poderosa como el fuego. Aquel cambio no era otra cosa que el pago que el Sol le hacía por realizar bien su trabajo.
Desde aquel día, el gallo, que así se llama el animal, no ha dejado de gritar con todas sus fuerzas la llegada del nuevo día. Y ahora, aunque es admirado por su labor, algunos vecinos envidiosos lo tachan de altanero y de orgulloso. Pero no es cierto. El gallo no es nada de eso. Es simplemente un animal que le canta al Sol porque se siente muy alegre y agradecido por haber encontrado un trabajo que, desde el principio de los tiempos, parece hecho a su medida.



No hay comentarios:

Publicar un comentario