miércoles, 2 de diciembre de 2015

”Aș fi putut să-ți fiu piele, Penelopa” - ”Pude ser tu piel, Penélope” de Olga Del Carmen Becerra (traducido al rumano por Elisabeta Boțan)

Olga del Carmen Becerra





AȘ FI PUTUT SĂ-ȚI FIU PIELE, PENELEOPA


Aș fi putut să-ți fiu piele, Penelopa
și alunecarea unei glume și cânt în râsul tău
aș fi putut să blestem de o mie și una de ori numele lui Ulise,
în timp ce îl alăptam în dulceața sânilor mei
și în amărăciunea sinistră a lacrimilor mele.
Aș fi putut să fiu, dacă umbra ta, oglinda ta, teara,
ridul acesta ce strigă în ghearele a ceea ce este atât de îngust,
întunericul ce tremură în trupuri, ceea ce se pierde într-un vers,
insomnia ta, veghea,
vestea pântecelui tău obosit la jumătatea unui deșert
Aș fi putut să-ți fiu privirea ce pare a pierdută
în zi, în noapte, într-un lucru mic și neînsemnat,
când tu abia intuiai, așa cum eu o presimt acum,
această amăgire ce sălășluiește în neagra rădăcină
care se pierde în vremuri.
Privirea încercănată se umplea de ființa sa, de numele tău,
și de setea întrebărilor pe care continui să ți le pui.
Acum nu mai știi dacă s-au născut atunci,
sunt fructul copt al unei lungi așteptări
în care nu ai știut dacă ciudata ta singurătate
a fost locuită de stele blestemate care s-au stins fără norduri.
Aș fi putut să-ți fiu piele, Penelopa
și am putut să simt cum mă rupeam în așteptare
și în îndoială, fiecare bucată ruptă,
mi se făcea o bucată dintr-o durere mistică și tăcută,
o durere de fir ce se pierde în nod,
ce se pierde în acest labirint fără ieșire
al întrebărilor care se transformă în hățișuri.
Aș fi putut să îți fiu piele, Penelopa,
pielea aceasta goală din fața terii, care nu înțelege nimic,
însă trebuie să continue destrămând la miezul nopții.







PUDE SER TU PIEL, PENÉLOPE

Pude ser tu piel, Penélope
y el desliz de una broma y la canción en tu risa
y pude maldecir una y mil veces el nombre de Ulises,
mientras lo amamantaba en el dulzor de mis senos
y en la amargura siniestra de mis lágrimas.
Pude ser sí, tu sombra, tu espejo, el telar,
esa arruga que grita en las garras de lo que es muy estrecho,
lo oscuro que tiembla en los cuerpos, lo perdido en un verso,
tu insomnio, el desvelo,
el anuncio de tu vientre cansado en la mitad de un desierto
Pude ser tu mirada que parece perdida
en el día, en la noche, en el objeto insignificante y pequeño,
cuando sólo tú lo intuías, como ahora yo lo presiento,
ese engaño que habita en la negra raíz
que se hunde en los tiempos.
La ojerosa mirada se llenaba de su ser, de tu hombre,
y en la sed de preguntas que te sigues haciendo.
Ya no sabes si nacieron entonces,
son la fruta madura de una espera tan larga
en la que nunca supiste si tu extraña soledad
la habitaron esas estrellas malditas que se apagaron sin nortes.
Pude ser tu piel, Penélope
y pude sentir que en la espera me rompía
y en la duda, cada trozo roto,
se me hacía de un dolor místico y silencioso,
un dolor de hilo que se pierde en el nudo,
que se enreda en ese laberinto sin salida
de las preguntas que se hacen marañas.
Pude ser tu piel, Penélope,
esa piel desnuda ante el telar, que no entiende nada,
pero tiene que seguir destejiendo en mitad de la noche.



No hay comentarios:

Publicar un comentario