jueves, 29 de octubre de 2015

PUBLICAȚII - PUBLICACIONES, CAFENEAUA LITERARĂ, enero, 2015






--La revista cultural rumana CAFENEAUA LITERARĂ número 1/144, enero de 2015, Año XII, revista miembro APLER y ARPE, publica en la página 2 un comunicado de prensa sobre la presentación del libro POST SCRIPTUM de André Cruchaga que tuve el placer organizar y presentar acompañada de otros escritores españoles el día 12 de diciembre de 2014, en la Facultad de Filosofía y Letras UAH y en las páginas 24-25 la traducción que hice a una narración firmada por el escritor salvadoreño César Caralvá.




http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=664&Itemid=99


  




--Revista culturală românească CAFENEAUA LITERARĂ numărul 1/144, ianuarie, 2015, anul XII, revistă membru APLER și ARPE, publcă la padina 2 un comunicat de presă despre prezentarea cărții POST SCRIPTUM de
 André Cruchaga, pe care am avut plăcerea să îl organizez însoțită de alți scriitori spanioli în 12 decembrie 2014, la Facultatea de Filiozofie și Litere UAHși la paginile 24-25 traducerea pe care am făcut-o unei narațiuni semnate de scriitorul salvadorian César Caralvá.



http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=category&layout=blog&id=664&Itemid=99







Cât de singur se poate simți Dumnezeu cu amintirea ta?

de César Ramírez Caralvá

Cartea în plin oraș industrial. Departe de haos, sunetul mării îți păstrează amintirea.
Pe fondul albastru al munților din această țară, numele tău imprimat pe o carte poștală de departe, ritmul intact al izvorului neliniștit din cauza luminii și a tot ceea ce îl înconjoară, zgomot, viteză și prezența ta ce nu poate fi ascunsă în mâinile mele.
Să călătorești pe muzică între membrana și imaginația zborului, să călătorești în limitele circumstanțelor, să-ți amintești că Samuel Beckett își revendică în tăcere singurătatea pierdută în societatea  tot mai lipsită de personalitate.
În timp ce viteza mistuie vehiculul, mici  fantasme se ivesc din ploaie de la distanță, unele se lipesc de parbriz, altele ne confundă sfera interioară cu nișa lor eterică, fac salturi vertiginoase în cabină.
În liniștea cabinei îmi vin în gând atâtea lucruri frumoase: chipul tău lângă al meu, spirala infinită a mângâierilor noastre, nordul corporal al întâlnirii noastre la răsărit, notele încete ale unei chitare care își revendică locul din sud, când ploaia ne îmbie să vedem frumusețea vieții, dincolo de cristalul interior transparent.
Greierii te zugrăvesc fără grabă cu bucuria împlinirii în recitarea versurilor profane, atunci mă gândesc că ești cu mine, pe bucata de hârtie cu zâmbetul tău provocator, ca să mă scapi de viața monotonă și lipsită de imaginație.
Pot să te descriu în mâinile mele, în untdelemnul fulgurant al zborului spre geneză, chipul tău transformat într-un noian de luceferi, liniștea generată de mare la întoarcere, pielea ta suavă, muzica ce răsună din pădurea crescută în piepturile noastre, apropierea hotărâtoare a trupurilor, tu și eu în ciclul cosmic al vieții.
Sufletul tău călător, dorința de a continua perseverând, să imaginezi o hartă stelară între piele și mișcare, să construiești destinul din respirațiile noastre, să navighezi prin cosmosuri nescunoscute, să ne stabilim pe această planetă albastră, să contemplăm nașterea primului trandafir al primăverii, ca apoi, trupurile noastre să-i urmeze exemplul, să însoțim  reverențios fragmentul dorit cu numele: Libertate.
Trăim cu o senzație de nostalgie, cu muzica ce evadează din realitatea izbitoare, și atunci căutăm refugiu tormentelor nucleare din spiritele noastre.
Să călătorești și să înfrunți, să te răzvrătești, să nu accepți destinul hotărât de un accident geografic, să crezi într-un Creator sau o Creatoare proprie care să fie fidelă speranțelor noastre și într-o zi să descoperim că  ea cântă cu noi de fericire, pentru că ne-am născut pentru el sau pentru ea pe această planetă, atât de îndepărtată de Nirvana sau Abraxas.
Îți deosebesc înfățișarea din mulțimi, așa cum se deosebește o stea cu lumină proprie, cu spațiul său, sferă siderală dintr-un loc fără timp, o constantă permanentă în înfinitul acestui ocean stelar unde tu ești centrul universului meu.
Știi bine că putem desena o mică istorie cu mâinile noastre, luând imaginația drept privilegiu constant în fața zidurilor de asfalt și ale concretului, să înfruntăm viitorul cu un zâmbet, să agităm neîncetat o batistă  și să scriem un vers rebel unde Creatorul să  o iubească etern pe Creatoare, pentru a li se naște o fiică, așa cum ești tu, iubită veșnic.
Cât de singur trebuie să se simtă Dumnezeu când își amintește de tine?
Unica fiică, după chipul și asemănarea Creatoarei, tu, femeie în care se află spiritul, tu, femeie care cânți în botezul luminos al iubirii Tatălui tău cu Mama ta.
Cu dăruirea iubirii tale, proclamând ca și ea că spiritul se află în tine, vii la noi ca să se împlinească scripturile.
Nu acceptăm regulile jocului, nici un șarpe, nici un măr, nu pierdem nici un paradis ca să-ți proclami libertatea, nu există nici un păcat original, nici o limită nu va fi impusă în calea consacrării tale.
Ca să nu mai condamnăm șarpele și femeia, ca să cunoaștem Creatoarea care nu a amăgit niciodată pe nimeni.
Să lăsăm creatoarea mamă să oficieze crearea universului și să finalizeze verbul, iar verbul e Femeie și Bărbat... dumnezei, ceea ce coincide după atâtea secole cu viziunea strămoșilor noștri, nimiciți fără milă pentru a se adapta viitorului exagerat.
Niciodată nu vom renega  mama creatoare.
Nu vom mai sta de cealaltă parte a paradisului, pentru a înțelege că împreună putem construi un alt paradis în milioanele de stele care ne așteaptă, când nu mai e nevoie de nici un paradis pierdut și vom scrie cel mai frumos  poem de regăsire despre Mama Creatoare cea uitată, cea căreia i s-a dat dreptul să aibă o fiică unică, așa ca tine.
Poate că se repetă vechile istorii egiptene, unde Osiris și Isis îl crează pe Horus.
Dumnezeu Tatăl și cu atât mai puțin Mama Creatoare nu vor sta în calea libertății tale.
Poate că a sosit momentul de a aminti Evanghelia care vorbește despre tine, scris de Maria Magdalna, cea cu vocea de vânt, îți proclamă memoria, își evocă iubirea prin Fiică, cea cu conștiința trează, născută din același tată și aceeași mamă, amândoi plini de iubire, în timp ce glasul tău  zice: ”Spiritul Mamei mele e peste mine. Ea m-a uns ca să aduc vestea bună săracelor, pentru a anunța libertatea captivelor, oarbelor că își vor recăpăta curând vederea, pentru a le elibera pe cele asuprite și pentru a proclama anul de grație al Doamnei Mame... Astăzi tocmai se împlinesc profețiile care s-au ascultat...”
Și apoi vei adăuga: copilele vor merge înainte...
Tu, ca și ea, preferând să nu așteptați destinul vreunui paradis pierdut, tu ca și ea, proclamând un loc în care se recâștigă memoria fără antecedente morale. E atât de scurtă viața, e atât de intens universul, și noile generații îți vor înțelege mai bine cuvântul.
Când au scris evanghelia despre viața ta, au văzut că ai hotărât să mori împreună cu Mama ta și cu Tatăl tău, proclamând o nouă alianță în numele iubirii Mamei Creatoare și al Tatălui Creator asupra lucrurilor, ca un alt simbol al erei noi.
Astfel te aud dintre mii de voci și în această clipă în conștiința mea sper să fim împreună, în timp ce ființele de pe această planetă dorm, în timp ce lumea se distruge în războaie interminabile, în timp ce milioane de ființe care au jurat iubire mai presus de toate, refuză să-ți dea un loc în inima lor.
Tu, prezentă în milioane de istorii nescrise din cărțile sfinte, în actele devoționale ale universului, în poemele mele inedite, în adierea ce însoțește înserările de iarnă, în trupul meu, în muzică, în gândurile mele de zi cu zi... unde există o mică biserică închinată numelui tău.
Tu ești în toate poveștile de iubire pe care le-am scris de-a lungul secolelor, repetând cuvintele de la începutul Evangheliei despre viața ta ca unica Fiică a Mamei Creatoare și a Dumnezeului Tată:”Te iubesc”.















¿Qué soledad debe tener Dios al recordarte?


de César Ramírez Caralvá

Ese era tu libro en plena ciudad industrial. Lejos del caos algún sonido del mar te recuerda.
Luego el fondo azul de la montaña de este país, tu nombre grabado en una postal lejana, la cadencia intacta de un manantial inquieto por la luz y su entorno, el ruido, la velocidad, tu presencia inocultable entre mis manos.
Viajar con la música entre la piel y la imaginación al vuelo, viajar en el límite de las circunstancias, recordar que Samuel Beckett en su silencio reclamaba la soledad perdida en esta sociedad cada vez más impersonal.
Mientras la velocidad consume el vehículo, pequeños fantasmas se asoman entre la lluvia y la distancia, algunos se pegan al parabrisas, otros confunden nuestra burbuja interior con su nicho etérico, dan saltos vertiginosos dentro de la cabina, luego la quietud de la cabina me hace pensar en tantas cosas bellas, tu rostro junto al mío, la espiral infinita de nuestras caricias, el norte corporal de nuestro encuentro al amanecer, las notas sin prisa de una extraña guitarra que reclama un sitio al sur, mientras la lluvia nos concede la oportunidad de observar lo hermoso de esta vida, al otro lado de un transparente cristal interno.
Cítaras que no tienen prisa por describirte recitan versos profanos de alegría realizable, pienso entonces que estás conmigo, en un pequeño trozo de papel con tu sonrisa desafiante, para desarmar eternamente esta vida monótona y sin imaginación.
Puedo describirte entre mis manos, en un óleo fulgurante de vuelo hacia el génesis, tu rostro transformado en un enjambre de luceros, el silencio que desata la mar en su retorno, tu piel tibia, la música que brota del bosque instalado en nuestros pechos, la cercanía crucial de nuestras pieles, tu y yo en ese ciclo cósmico de la vida.
Tu alma viajera, el instinto inagotable de continuar, imaginar un mapa estelar entre la piel o el movimiento, construir el destino con nuestras respiraciones, navegar por cosmos desconocidos, instalarnos en ese planeta azul, contemplar el nacimiento de la primera rosa en primavera para repetir en nuestros cuerpos el mismo acontecimiento, acompañar reverencialmente un segmento deseado con el nombre: Libertad.
Vivir una sensación de nostalgia, alguna música que evada ésta realidad tan golpeante, entonces encontrar un refugio a las tormentas nucleares en nuestros espíritus.
Viajar y desafiar, rebelarse para no aceptar el destino previsto por un accidente geográfico, creer en un buen Dios o Diosa personal que será tan fiel y leal a nuestras esperanzas, que la encontraremos un día cantando de felicidad junto a nosotros, porque nacimos por él o ella en este planeta, tan lejano al Nirvana o al Abraxas.
Así entre las multitudes distingo tu figura, como se distingue alguna estrella con luz propia, su espacio, la esfera sideral de un lugar sin tiempo, definitivamente constante en ese infinito océano estelar donde tu eres mi centro del universo.
Bien conoces que se puede dibujar una pequeña historia con nuestras manos, considerar la imaginación como una ventaja definitiva sobre los muros del asfalto y el concreto, sonreír al futuro y desafiarle, agitar un pañuelo sin fin y escribir algún verso rebelde donde Dios ame definitivamente a la Diosa Madre, para crear una hija como tu, eternamente amada.
¿Qué soledad debe tener Dios al recordarte?
Tu hija única, tu imagen y semejanza de la Diosa Madre, tu mujer en quién reposa el espíritu, que cantas en un bautismo luminoso el amor de tu Padre y Madre.
Tu amor devocional, proclamando que el espíritu reposa en ti, llegando a nosotros para que se cumplan las escrituras.
No aceptaremos las reglas del juego, ninguna serpiente, ninguna manzana, ningún paraíso perderemos porque proclames tu libertad, ningún pecado original te acompaña, ningún límite será impuesto en tu ascenso hacia tu consagración.
Dejaremos entonces de condenar a una serpiente y una mujer, para encontrar a una Diosa Madre que nunca engañó a nadie.
Dejaremos que una diosa madre oficie la creación del universo, que en ella concluye el verbo y el verbo es Mujer y Hombre... dioses, esto después de tantos siglos coincide con la visión de nuestros antepasados, arrasados sin piedad por coincidir exageradamente con el futuro.
Nunca renegaremos de una diosa madre.
Dejaremos de vernos al otro lado del paraíso, para comprender que solo juntos podremos construir otro paraíso en las millones de estrellas que nos aguardan, entonces no necesitaremos ningún paraíso perdido y escribiremos el más hermoso poema de reencuentro con aquella Diosa Madre olvidada, a ella a quién se le ha negado el poseer una hija única como tu.
A lo mejor repetiremos las viejas historias egipcias, donde Osiris e Isis crean a Horus.
Dios Padre y mucho menos la Diosa Madre no se opondrá a tu liberación.
Quizás ha llegado el momento de recordar el Evangelio que habla de ti, escrito por María Magdalena, ella con su voz al viento, proclama tu memoria, evoca su amor por la Hija consciente, nacida de un mismo padre y madre, ambos llenos de amor, mientras tu voz declara: “El espíritu de mi Señora Madre está sobre mi. Ella me ha ungido para traer la buena nueva a los pobres, para anunciar a las cautivas su libertad a las ciegas que pronto van a ver, para despedir libres a las oprimidas y para proclamar el año de gracia de la Señora Madre...Hoy se cumplen estas profecías que acaban de escuchar..”
Y luego agregarías: las niñas las precederán...
Tu como ella, prefieren no esperar el destino de ningún paraíso perdido, tu como ella, proclaman un sitio que recupere la memoria sin antecedentes morales. Es tan corta la vida, es tan intenso el universo, que las nuevas generaciones comprenderán mejor tus palabras.
Cuando escribieron el evangelio sobre tu vida, vieron que decidiste morir junto a tu Madre y Padre, proclamando la nueva alianza por el amor a la Diosa Madre y al Dios Padre sobre todas las cosas, como un nuevo símbolo de la nueva era.
Así me parece escuchar tu voz entre miles de voces y retorna en ese instante mi conciencia que es posible que estés conmigo, mientras duermen los seres de este planeta, mientras el mundo se destroza en interminables guerras, mientras millones de seres que juraron amor sobre todo, te niegan un sitio en su corazón.
Tu, presente en las millones de historias no escritas de los libros sagrados, en los actos devocionales del universo, en mis poemas inéditos, en la brisa que acompaña los atardeceres de invierno, en mi piel, en la música, en mis pensamientos más usuales... donde existe una pequeña iglesia con tu nombre.

Tu reposando en las historias de amor que escribimos durante siglos, repitiendo las palabras iniciales del Evangelio sobre tu vida como Hija única de la Diosa Madre y el Dios Padre: “Te amo”.





No hay comentarios:

Publicar un comentario