lunes, 7 de julio de 2014

” para mi muerte se hicieron las pirámides y no para la muerte del faraón”-”pentru moartea mea s-au făcut şi nu pentru moartea faraonului piramidele” de Nicolae Tzone (traducido al español por Elisabeta Boțan)

Nicolae Tzone 









  para mi muerte se hicieron las pirámides y no para la muerte del faraón 



para mi muerte se hicieron     y no para la muerte del faraón    las pirámides
y la arena en olas    y las tormentas de los desiertos de egipto para mi muerte
                                                se hicieron  y no para la muerte del faraón
y por mi culpa ha sido encendida la biblioteca de alejandría y no por la culpa de los soldados romanos
               desconocedores de la bondad y la tolerancia  pero perfectos conocedores del sable
y la inclemente mordedura de víbora no a cleopatra sino a mi me fue destinada  pero mi madre olvidó  como tantas veces en el curso de los milenios  dar a luz al término
       y quizás que por eso me parió chico y no chica   para no saber nunca
                                                    el sabor del azufre del veneno
para mi memoria   de otro modo   no es un misterio   yo mismo
                                                    he construido mis pirámides
yo y sólo yo he llevado piedra con piedra   y he colocado piedra sobre piedra
      hasta la última   la de arriba del todo la de la cúspide del cúspide al lado del cielo
comía una sola vez al día no un águila como quizás merecía   sino alguna
de las piedras   la trituraba fino entre los dientes   y la tragaba como un hambriento
                                                                        hasta la última gota de polvo



porque el agua del nilo era   generalmente   poquísima   no bebía del agua del nilo   sino que bebía
     el sudor que fluya en olas  desde los omóplatos desde la nuca y las costillas  y si
           pasaba que la sed fuera muy grande   a menudo bebía mi sangre
              pero no del todo   dejaba una parte para sembrar
                                                                            para la resurrección y la multiplicación 



sólo que el faraón era más infame     era  más astuto   hizo lo que hizo 
                                                                                   y murió antes que yo
podría yo   poeta y soldado con temor de dios en mis huesos    dejar que lo despedazasen las hienas
        dejar que lo entierre solo en la tumba de arena      para que cualquier ladrón 
        de tumbas lo vacíe a hurtadillas por la noche y le robe la corona   el sable 
              la lanza y los diamantes con cuales   conforme a las costumbres
                                                                                                        iba a ser enterrado


   
nada más acabar la elevación de la primera pirámide   nada más acabar de tallar 
        la cama de piedra en su hondura   nada más ahuyentar cualquier rastro de humedad
        escogiéndola   y alejándola de la sombra más clara    justo al poner
       el frescor vivo y eterno en el corazón de la pirámide    justo al tirar cualquier rastro de hongo para siempre en el bochorno de afuera
        cuando han sonado las trompetas   cuando retumbaron los tambores   cuando se propagó la noticia 
                              que el faraón   el que se creía inmortal   acababa de morir
apenas entonces entendí porque mi madre no me parió  a mi como faraón de egipto 
apenas entonces entendí que mi madre me parió en el mejor tiempo y de este modo
         no morir ni antes de merecerlo   y ni demasiado tarde 
         cuando la muerte se vuelve una terrible falta de sentido  inútil engaño de dios 
                                                                                                                   que todo lo sabe 
         




y entonces llamé al pueblo egipcio    y le dije   poned al faraón muerto 
                    en mi tumba   es la mejor tumba concebida
                                                         alguna vez de una mente humana

los sabios de egipto han visitado la madriguera perfecta    han probado la dureza de la piedra de las paredes
       de la pirámide  dijeron sí aquí todo es sin muerte   y pusieron al faraón
                                           en mi lugar   en mi tumba que yo solo he construido



naturalmente  luego empecé   todo desde el principio  escogí otro lugar en el desierto   he llevado
          otras piedras y otras pierdas   y las coloqué una sobre otra  hasta arriba al lado del cielo
no sé cuantos años pasaron   el colmo es que el trabajo en piedra y en la arena me mantuvo joven
                                                                                                               fuerte
he acabado el nuevo aposento   llevé a cabo la grandiosa pirámide   ya podría
           morir sin cuidado  pero justo allí  desde la hondura de la tierra   desde la hondura                             del egipto    escuché las trompetas sonando   he oído retumbando los tambores

el faraón de egipto me engañó otra vez   otra vez era más astuto que yo
                 se apresuró a morir    tuvo miedo iba a morir antes que el
                      para no ser yo enterrado en la nueva pirámide   mucho más hermosa
                                                                                mucho más fresca que la de antes




estoy solo con las hojas viejas y muy viejas de papiros desplegadas por todas partes  en la mesa   en la cama
                                                               en el suelo  en los canapés
escribo poemas en ellos  no con alguna herramienta de escribir  sino con las rodillas  con el dedo índice
          de los dos abrazos  con el sexo vengativo  con la punta de la lengua
el papiros es de calidad  es flexible  no se rompe bajo las letras como al final la tierra
             de cada día cubierta de los días pasados se rompe   rompiendo
             a su vez la raíz de la casa   rompiendo el techo de la tumba
             sea el de madera o de hierro    de cera  o de diamantes
                                                                              blancos o negros
escribo poemas que tras mínimas correcciones    tras mínimos borrones y añadiduras
          los voy a transcribir dentro de mí por entero    dentro de mis intestinos
        dentro de mis venas    dentro de todas mis células
poemas que quizás alguna vez los va a leer sólo algún moribundo benevolente   poemas
que serán descifrados sólo por los gusanos de tierra   siempre juguetones y alegres
         si no estarán muy ocupados   los presuntuosos    como suelen estar
                                                  justo en los momentos cruciales de la humanidad


*
yo estoy aquí en el gran breñal invisible bajo la voluminosa agua corriente dîmbovița
con la fascinación como almohada   como incomoda cabecera    duermo y sueño con las vidas de mi vida
                                                  en la ciudadela de viajeros y viajeras
con las faldas de sangre subidas hasta los hombros las sanguijuelas las más sutiles    las                                                                                                  más esmeradas pasan 
por las aguas 
                                                                                              






las ranas han saltado indecentes con su piel verde   sobre las orillas   tras las orejas
             las canciones roncas se asoman como pequeños y rojos hinchazones
                                                                             como unos sexos de niñas negras

la ciudad se escucha crujiendo del gran breñal subterráneo  como las alas de un gran escarabajo
                                                                                  en avanzada putrefacción
por el mágico catalejo se ve claramente como los alegres esqueletos de los mercaderes
              de todo rango comparten indiferentes entre ellos las propinas de diferentes
                                                                                                             formas y colores
yo no hago nada todo el día  me quedo tranquilo   veo pacifico como los versos simplemente impetuosos aletean terriblemente sobre mi cabeza    recuerdo algunos
      y los pongo sobre el papel   los cierro en el poema con candados de acero   olvido otros
      sin pesar  sin arrepentirme jamas  cuando la perfección es muy
      densa   y cuando es muy a la vista   daña   hace perder la cabeza   ennegrece sin
      vuelta el blanco más blanco   degrada hasta la burla el negro 
                                                            más puro     el más salvaje  el más hondo
 muy a menudo como manzanas rojas del manzano de la soledad    que es    como dicen sus raíces
                           sus hojas y sus flores     primo hermano con el único manzano de paraíso
cuando duermo me cubro con una extraña colcha de bronquios de peces amigos
             refinados habladores de lengua rumana en algunas horas del día y de la noche
no me importan mis vecinos de la fría superficie del agua    cambian demasiado rápido 
                                                      su color de mejilla y la respiración
demasiado rápido y demasiado fuerte   muy inclementes les tiran piedras a los ángeles  e incluso a los perros





*
la locura no me olvidó   no podría    no podría encontrar una campana mejor
     que mi mente  que mi cabeza con pelo cortado en exterior
     y recientemente rapado por dentro de la diaria    de la eterna imbecilidad
                                                                                    triunfadora de la nación

*

ejerzo con éxito el caminar en los dedos    pronto seré campeón mundial  
                                                                  del estéril mover de talones en viento
mi mudez es mi orgullo más caro en una tierra donde nacen minuto
                             por minuto críos que tienen el espacio vació por completo sobre los hombros 



*
y ahora estemos quietos   pongamos la mesa y echemos nuestro cuerpo en los cuencos de lodo
               mordiéndolo como al pan     tragándolo sin miedo   rápido y felices
nuestra carne   mordiéndola y tragándola     regresará en nosotros
          regresará en los finos    los viejos   los probados huesos
y ahora estemos quietos  pongamos también  los ojos de las órbitas en la mesa en las vasijas de porcelana
                 mordiéndolos  como al pan   tragando nuestros ojos sin temor 
  mordiéndolos y tragándolos volverán en nosotros     regresarán 
                                                            en las débiles   viejas   probadas órbitas
y ahora estemos quietos    coloquemos la cama directamente en el ataúd   y que el ataúd tenga grifos
           para el agua    y también   que tenga en sus paredes el armario de madera con ropa y zapatos nuevos  muy  nuevos
que el baño postrero se haga   directamente entre las cuatro tablas    el vestir
                                                 de traje también   la calzadura de los zapatos negros también
pues   más aún    a su vez que se coloque el mismo ataúd directamente en la tumba
                 en el hoyo eterno de uno por dos   y  otra vez de dos en hondura de tal modo que
                  cuando tendré que dormir que duerma justo en mi lugar y que perezca
                                                                       de la faz de la tierra sin que nadie lo sepa

y ahora estemos quietos    borremos    disimulando que nada sabemos   este poema
                                                                                  y este libro    de un cabo a otro


2 de enero 2005, a las 11, 46 – 17, 11













pentru moartea mea s-au făcut  şi nu pentru moartea faraonului   piramidele

pentru moartea mea s-au făcut   şi nu pentru moartea faraonului   piramidele
şi nisipul în valuri   şi furtunile din deşerturile egiptului pentru moartea mea
                                                        au fost făcute   şi nu pentru moartea faraonului
şi biblioteca din alexandria din vina mea a fost arsă şi nu din vina soldaţilor romani
                           neştiutori de blîndeţe şi îngăduinţă   dar desăvîrşiţi ştiutori de sabie
şi muşcătura neiertătoare de viperă nu cleopatrei ci mie mi-era destinată   dar mama
              mea a uitat  ca de atîtea ori în decursul mileniilor  să mă nască la termen   
             şi probabil că de asta m-a născut băiat şi nu fată   ca să nu aflu niciodată
                                                                                              gustul de sulf al otrăvii
pentru memoria mea   de altminteri   nu este o taină   chiar eu singur
                                                                                        mi-am construit piramidele
eu şi numai eu am cărat piatră cu piatră    şi am aşezat piatră peste piatră 
            pînă la ultima   cea de deasupra de tot    cea din vîrful vîrfului de lîngă cer
mîncam o singură dată pe zi nu un vulture cum poate s-ar fi cuvenit   ci vreuna
          din pietre   o tocam mărunt între dinţi  şi-o înghiţeam înfometat
                                                                             pînă la ultima picătură de praf



pentru că apa nilului era   în genere  foarte puţină  nu beam apa nilului  ci-mi beam
           sudoarea care în valuri curgea de pe omoplaţi  de pe ceafă şi coaste   iar dacă
           se-ntîmpla ca setea să fie peste măsură de mare   deseori îmi beam sîngele
                            dar nu tot   mai lăsam o parte din el pentru sămînţă  
                                                                                   pentru reînviere şi înmulţire

numai că faraonul a fost mai parşiv   a fost mai viclean   a făcut ce-a făcut
                                                                                          şi a murit înaintea mea
puteam oare eu  poet şi soldat cu frica zeului în oase  să-l las să-l sfîrtece hienele 
            să-l las să fie înmormîntat doar în mormînt de nisip  să vină orice hoţ
            de morminte să-l dezgolească noaptea pe furiş şi să-i fure coroana  sabia
                        suliţa şi diamantele împreună cu care  conform cutumelor 
                                                                                      urma să fie înmormîntat

tocmai terminasem de înălţat prima piramidă   tocmai îmi terminasem de cioplit
            patul de piatră în adîncul ei   tocmai alungasem orice urmă de umezeală
            alegînd-o şi despărţind-o de umbra cea clară    tocmai aşezasem
            în miezul tainic al piramidei răcoarea cea vie şi veşnică   tocmai
            aruncasem pentru totdeauna orice urmă de mucegai în zăpuşeala de-afară
            cînd au sunat trîmbiţele   cînd au răsunat tobele   cînd s-a răspîndit vestea
                                                  că faraonul   cel socotit nemuritor   tocmai murise
abia atunci am înţeles de ce mama mea nu mă născuse pe mine faraonul egiptului
abia atunci am înţeles de ce mama mea mă născuse în cel mai bun timp astfel încît
            să nu mor nici mai înainte decît se cuvine   dar nici foarte foarte tîrziu 
               cînd moartea devine cumplită lipsă de sens   inutilă înşelăciune a zeului
                                                                                                                care ştie tot




şi-atunci am chemat poporul egiptului   şi i-am spus   puneţi-l pe faraonul mort
                         în mormîntul meu   e cel mai  bun mormînt imaginat
                                                                                  de o minte de om vreodată

înţelepţii egiptului au vizitat vizuina desăvîrşită   au probat tăria pietrei din pereţii
                piramidei   da au zis  aici totul este fără de moarte   şi l-au pus pe faraon
                                    în locul meu   în mormîntul pe care singur mi-l construisem 

am luat fireşte  după aceea   totul de la capăt   am ales un alt loc în pustiu   am cărat
                    alte pietre şi alte pietre   şi le-am aşezat una peste alta pînă sus lîngă cer 
nu ştiu cîţi ani au trecut   culmea era că munca în piatră şi în nisip mă ţinuse tînăr
                                                                                                                    puternic
am terminat noul locaş   am dus la bun sfîrşit piramida măreaţă    puteam de-acum
              muri fără grijă   dar chiar de acolo  din adîncul pămîntului   din adîncul
                                egiptului   am auzit sunînd trîmbiţele   am auzit răsunînd tobele 


faraonul egiptului iarăşi mă păcălise    iarăşi fusese mai viclean decît mine   
               se grăbise să moară    temîndu-se nu care cumva să mor eu înaintea lui    
                     să nu fiu eu îngropat în piramida cea nouă    cu mult mai frumoasă  
                                                                   cu mult mai răcoroasă decît cea dinainte




*

sînt singur cu foile vechi şi străvechi de papirus răsfirate peste tot   pe masă   pe pat
                                                                                               pe podea   pe canapele
scriu pe ele poeme nu cu vreo unealtă de scris   ci cu genunchii   cu degetul arătător
                                     de la ambele braţe   cu sexul răzbunător   sau cu vîrful limbii 
papirusul e de calitate   este flexibil   nu se rupe sub litere cum pînă la urmă pămîntul
                 de fiecare zi acoperit de pămîntul din zilele scurse se rupe    rupînd
                     la rîndul lui rădăcina casei    rupînd capacul mormîntului    
                              fie că e de lemn sau de fier   de ceară   sau din diamante
                                                                                                       albe sau negre
scriu poemele pe care după minime corecturi   după minime ştersături şi adaosuri   
           le voi transcrie în întregime pe dinăuntrul meu   pe dinăuntrul maţelor mele
                  pe dinăuntrul venelor mele   pe dinăuntrul tuturor celulelor mele
poeme pe care le va citi poate vreodată doar vreun muribund binevoitor    poeme
                 pe care le vor descifra doar viermii de pămînt   mereu zglobii şi veseli    
                       de nu vor fi prea ocupaţi    sclifosiţii de ei   cum de obicei sînt
                                                             tocmai în momentele cruciale ale umanităţii

*

eu sînt aici în marea văgăună nevăzută de sub planturoasa apă curgătoare dîmboviţa
cu fascinaţia drept pernă   drept incomod căpătîi   dorm şi visez vieţile vieţii mele
                                                                       în cetatea de trecători şi de trecătoare
cu fustele de sînge ridicate pînă la umeri trec pe ape lipitorile cele mai subtile
                                                                                                       cele mai harnice



broaştele toate au sărit indecente pe maluri în pielea lor verde    pe după urechi
                            le ies la iveală cîntecele răguşite prin nişte umflături mici şi roşii
                                                                                    ca nişte sexe de fetiţe negrese
din marea vizuină subterană oraşul se aude scîrţîind ca aripile unui uriaş bondar
                                                                                           în putrefacţie avansată
prin ocheanul magic se vede foarte clar cum veselele schelete de negustori
                      de tot rangul îşi împart nepăsătoare între ele bacşişuri de diferite
                                                                                                         forme şi culori
eu nu fac nimic toată ziua   stau liniştit   privesc paşnic cum deasupra capului meu
               bat teribil din aripi versuri pur şi simplu năprasnice    pe unele le ţin minte
               şi le aşez pe hîrtie   le închid cu lacăte de oţel în poem   pe altele le uit
               fără să-mi pară rău    fără să regret vreodată   perfecţiunea cînd e prea
               densă   şi cînd e prea la vedere    strică    ia minţile    înnegreşte fără
               întoarcere albul cel mai alb   degradează pînă la batjocură negrul
                                                             cel mai pur   cel mai sălbatic   cel mai adînc
mănînc deseori mere roşii din mărul singurătăţii    care-i   aşa spun rădăcinile
                                           frunzele şi florile lui   văr primar cu mărul unic din rai
mă învelesc cînd dorm cu o plapumă ciudată din bronhii de peşti prieteni    
                      rafinaţi vorbitori de limba română în unele ore ale zilei şi ale nopţii
de vecinii mei de la suprafaţa rece a apei nu-mi prea pasă   prea repede îşi schimbă
                                                                               culoarea obrazului şi a respiraţiei  
prea repede şi prea tare   prea nemiloşi dau cu pietre în îngeri   şi chiar şi în cîini




*

nu m-a uitat nebunia   nu avea cum   nu avea unde să găsească un clopot mai bun
           decît mintea mea   decît capul meu proaspăt tuns de păr pe dinafară     
                       şi proaspăt ras pe dinăuntru de zilnica   de veşnica imbecilitate
                                                                                              triumfătoare a naţiei

*

exersez cu succes mersul în degete   voi deveni curînd campion mondial
                                                                           al datului steril din călcîie în vînt
muţenia mea e mîndria mea cea mai de preţ pe un tărîm unde se nasc din minut
                           în minut odrasle care au spaţiul de deasupra umerilor complet gol

*

şi acum să fim cuminţi   să punem masa şi în străchinile de lut să ne aruncăm trupul
                     să muşcăm din el ca din pîine   să-l înghiţim fără frică   repede şi fericiţi
carnea noastră   din ea muşcînd şi pe ea înghiţind-o   se va întoarce în noi    
                                                     va reveni pe firavele   bătrînele   încercatele oase
şi-acum să fim cuminţi   să punem pe masă în ceştile de porţelan chiar ochii
                        din orbite   să muşcăm din ei ca din pîine   să-i înghiţim fără teamă
ochii noştri  din ei muşcînd şi pe ei înghiţindu-i se vor întoarce în noi   vor reveni
                                                                în plăpîndele  bătrînele  încercatele orbite
şi acum să fim cuminţi   să aşezăm patul direct în sicriu   şi sicriul să aibă robineţi
                          pentru apă   şi de asemenea   să aibă în pereţii lui dulapul de lemn
                                                                                         cu haine şi pantofi noi noi 



baia ultimă să fie făcută direct între cele patru scînduri    aşijderi îmbrăcarea
                                                     costumului    aşijderi încălţarea pantofilor negri
ba   mai mult chiar   sicriul însuşi la rîndul lui să fie aşezat direct în mormînt  
                 în groapa veşnic de unu pe doi    şi iarăşi pe doi adîncime   astfel că
                  atunci cînd va fi să adorm să adorm direct la locul meu şi să pier
                                                   de pe faţa pămîntului fără să afle nimeni de veste

şi-acum să fim cuminţi   să ştergem   prefăcîndu-ne că nu ştim nimic   poemul acesta
                                                                       şi cartea aceasta   de la un capăt la altul
2 ianuarie 2005, orele 11,46 – 17,11












                              



        



No hay comentarios:

Publicar un comentario