lunes, 5 de mayo de 2014

”Iubirea mea”-”Amor mío"de André Cruchaga (traducido al rumano por Elisabeta Botan)

 André Cruchaga



IUBIREA MEA


Iubirea mea, ne dor denumirile și cerneala neagră a cărților, nopțile

cu împrejmuirea lor ghimpată de țipete, legendele ascunse în fantele visului.
În mijlocul neliniștii am lins falusul postum al cadavrelor:
Știu că e absurd, dar totul e absurd în viața asta;
am mestecat bucățele de dinți (și au gust de nisip dizolvat),
încercăm să purificăm toți demonii în foc;
în casa vecinului, un copil se joacă de-a farfuriile goale, ca mâinile 
noastre, prădate de ploi și hrană.
Ni se termină timpul și știm că nu există nici un remediu, pentru a continua
strigând în fața culoarelor morții, (pe cruce, lupanarele,
cuvintele au gust de sânge stricat, de mirosuri absurde, de timp descompus.)
Iubirea mea, e trist să asculți urletul cavernos al câinilor în depărtare;
și să nu înțelegi că pielea noastră e rece,
aceasta e o altă literă a morții, umbra din pânza de păianjen de la colțuri
ce șovăie înaintea prădării istoriei (adeseatemerile
sunt această uneltire care se află în noi a cărui regat ne urmărește
ca o crimă groaznică: destinul, atunci, nu se înalță ca îngerii.)
Barataria, 02.IV.2014







AMOR MÍO

Amor mío, nos duelen los nombres y la tinta negra de los libros, las noches
con su alambrada de gritos, las leyendas ocultas en las rendijas del sueño.
En medio de la zozobra hemos lamido el falo póstumo de los cadáveres:
Sé que es absurdo, pero todo en esta vida es absurdo;
hemos masticado trocitos de dientes (y saben a arenillas disueltas),
en el fuego tratamos de purificar todos los demonios;
en la casa del vecino, algún niño juega a los platos vacíos, tal las manos
nuestras, despojadas de lluvia y alimento.
El tiempo se nos acaba y sabemos que no hay remedio alguno, para seguir
gritando frente a los corredores de la muerte, (en la cruz, los prostíbulos,
las palabras saben a sanguaza, a olores absurdos, a tiempo descompuesto.)
Amor mío, es triste escuchar el aullido cavernoso de los perros a la distancia;
y no entender que nuestra piel fría,
es esa otra letra muerta, la sombra dentro de la telaraña de las esquinas
que titubea ante el despojo de la historia (los miedos, a menudo,
son esa trama que está dentro de nosotros cuyo reino nos persigue
como un crimen horrendo: el destino, entonces, no se eleva como ángeles.)
Barataria, 02.IV.2014



4 comentarios:

  1. Qué poema tan bello... sublime hasta el punto que las heridas trazan sus ramas en un hilo de caricias en las yemas.. André hermoso... un maestro!
    Elisabeta, felicitaciones por tu grandiosa labor, eres maravillosa, poeta!

    ResponderEliminar
  2. Gracias, Sofía, por pasar por aquí. Un gran abrazo.

    ResponderEliminar
  3. Amor mío, nos duelen los nombres y la tinta negra de los libros, las noches....NARAVILLOSO!!!! Gracias Elisabeta

    ResponderEliminar
  4. Felicidades poeta...sentidas y hermosas letras. Una realidad para muchos.

    ResponderEliminar