martes, 8 de abril de 2014

"Corona"-"Coroană"de Virgil Diaconu (traducido al español por Elisabeta Botan)

Virgil Diaconu





Corona


Mi infancia entre dos iglesias...
Ella, escondida entre los golpes de campana,
para alcanzar a los santos en el instante justo
que bajan de sus iconos a la tierra.


Una infancia llena de santos, una iglesia de donde,
Escapada, la luz corre por las calles.

¡La infancia! Una noche de Pascuas,
cuando la Resurrección se comparte entre todos.
A todos los muertos y a todos los vivos... ¡La Resurrección!  


Mi infancia entre dos iglesias.
Con la princesa de la mano camino sobre sus huellas. Con la luz de la mano.
El tordo canta un lied, que tiene que ser el alma de Job,
tras perder a sus hijos.
Hasta el otoño pasa por mi alma con todos los nidos.
Con todos sus gorriones que Dios entierra en las ramas
para brotar en la primavera.


La infancia, ¡la invencible infancia!
Con su espada de madera corta las cabezas a los dragones de la noche.
Aquella que ahora me coge de la mano en el bosque:
soy la mariposa, soy todos esos colores que aletean hacía ti.
Soy la abeja que toca con su ala en la puerta de los narcisos.


¡La infancia! Que se oculta por la noche en mis brazos.
Que grita en sueño. Quizás la corona de espinas le aparece en sueño,
la corona de espinas empieza a asomarse... Espina con espina – a mostrarse.

La infancia, muy poco le queda hasta el Apocalipsis. 
Mi soledad sube a la Luna.
Ni siquiera sé donde he dejado mis pensamientos a noche.
¿Serán ellos las manzanas de la cabeza del árbol? ¿Las ensangrentadas manzanas?
Ni siquiera sé donde he perdido mi alma.
¿La habré olvidado con los grillos?
¿Será el canto del tordo, tras perder a sus hijos?

La infancia, ¡la invencible infancia!
Una llama con las manos vacías, en el combate con la oscuridad. Con las espinas.
Y como corta una tras otra las cabezas de la oscuridad,  
cada mañana ella me saca victorioso de los matorrales de la noche.
De los matorrales de la corona de espinas.
La infancia, ¡la invencible infancia!



Coroană


Copilăria mea dintre două biserici…
Ea, strecurata printre bătăile de clopot,
ca să-i prindă pe sfinţi chiar în clipa
în care coboară din icoane pe pământ.

O copilărie plină de sfinţi, o biserică din care,
scăpată, lumina o ia la fugă pe străzi.

Copilăria! O noapte de Paşte,
în care Învierea se împarte tuturor.
Tuturor morţilor şi tuturor viilor… Învierea!

Copilăria mea dintre două biserici.
Calc pe urmele ei cu prinţesa de mână. Cu lumina de mână.
Sturzul cântă un lied, care trebuie să fie sufletul lui Iov,
după ce şi-a pierdut fiii.
Chiar şi toamna trece prin sufletul meu cu toate cuiburile.
Cu toate vrăbiile pe care Domnul le îngroapă în ramuri
ca să încolţească la primăvară.

Copilăria, neînvinsa copilărie!
Care cu sabia ei de lemn scurtează de cap balaurii nopţii.
Care mă ia şi-acum de mână prin crâng:
sunt fluturele, sunt toate culorile care bat din aripi spre tine.
Sunt albina care bate cu aripa ei la poarta narciselor.

Copilăria! Care se ascunde seara în braţele mele.
Care ţipă în somn. Pesemne coroana de spini i se arată în vis,
coroana de spini începe să se vadă… Spin cu spin – să se vadă.

Copilăria, care până la Apocalipsă mai are atât de puţin.
Singurătatea mea urcă în Lună.
Nici nu mai ştiu pe unde mi-am lăsat, aseară, gândurile.
Să fie ele merele din capul copacului? Însângeratele mere?
Nici sufletul nu mai ştiu pe unde l-am pierdut.
Să-l fi uitat la greieri?
Să fie el cântecul sturzului, după ce şi-a pierdut fiii?

Copilăria, neînvinsa copilărie!
O flacără cu mâinile goale, în luptă cu întunericul. Cu spinii.
Şi cum taie unul câte unul capetele întunericului,
ea mă scoate în fiecare dimineaţă victorios din hăţişurile nopţii.
Din hăţişurile coroanei de spini.
Copilăria, neînvinsa copilărie!





No hay comentarios:

Publicar un comentario