martes, 30 de diciembre de 2014

"eón III"-"eon III"de Nicolae Silade (traducido al español por Elisabeta Boțan)

Nicolae Silade





eón III

y la aurora llegaba sonriendo y grandes cuadrillas de ángeles
se despertaban detrás una tras otra abriendo
las puertas del paraíso

que entre el sabio aquel que sin pecado es
el más grande de los cantores y que entre el justo 


y antes que el alto se enalteciese
y antes que el hondo se ahondase
han ido reluciendo en la memoria el blanco
el eternamente vivo y el invencible


señal que el tiempo retorna en el tiempo
y se necesita el amor de una sola palabra
para que todo empiece desde el principio


como fue escrito otra vez el desierto
como en una visión se llene de sol 
de cantos de flores


eon III

şi aurora venea surâzând şi mari cete de îngeri
în urmă-i se deşteptau una câte una deschizând
porţile paradisului

să intre înţeleptul şi cel fără de prihană
mai marele cântăreţilor şi dreptul să intre

însă mai înainte ca înaltul să se înalţe
şi mai înainte ca adâncul să se adâncească
au fost strălucind în memorie albul
cel pururea viu şi nebiruitul

semn că vremea se întoarce în vreme
şi e nevoie de dragoste de un singur cuvânt
pentru ca totul să o ia de la capăt

după cum a fost scris iară pustiul
ca într-o vedenie să se umple de soare
de cânturi de flori

"eón II"-"eon II"de Nicolae Silade (traducido al español por Elisabeta Boțan)

Nicolae Silade






eón II


pues justa ha sido justa la muerte misma
en la escena sin nombre que viste de gala los cuerpos
con sus verdes llamas y grandes flamas olorosas

ella que siempre recuerda las fechorías
y parte a quemarles en fuegos de gehena

oh alma redimida mira
han sido justos los presagios
del santo entre santos


mira ahora vuelve el céfiro
y el alba se nos revela


eon II

căci dreaptă a fost dreaptă chiar moartea
în priveliştea fără nume ce trupuri înveşmântă
cu verzile-i flăcări şi văpăi miresmate

ea care aminteşte mereu fărădelegile
şi-n focuri de gheenă purcede să le ardă

o suflete răscumpărat priveşte
au fost drepte vestirile
celui sfânt între sfinţi

acum iată se-ntoarce zefirul
şi zori de ziuă nouă se arată

lunes, 29 de diciembre de 2014

"bajo nuestro árbol"-"sub copacul nostru"de Radmila Popovici (traducido al español por Elisabeta Boțan) Del libro INTIMATUM, Editorial Vinea, Bucarest, 2014

Radmila Popovici








bajo nuestro árbol


bajo nuestro árbol
con las raíces agarradas
al cielo
y las ramas con capullos
en la tierra



nosotros con
las manos puestas
alrededor del tallo
donde fluye
la savia luciente
del tiempo
estamos escuchando
tú con el oído
izquierdo
yo con el oído
derecho
los lamentos y las carcajadas
del principio
y del postrero
bodas
de nuestras manos
de los dedos agarrados
irrevocablemente


escuchamos la suite
nº 3 bwv 1068
de bach
con el aíre tieso
en las branquias


más allá de nosotros
florecen
los gusanos


Del libro INTIMATUM, Editorial Vinea, Bucarest, 2014



sub copacul nostru



sub copacul nostru
cu rădăcinile încleştate
în cer
cu crengile înmugurite
în ţărână

noi cu
mâinile prinse
în jurul tulpinii
prin care curge
seva lucioasă
a vremii
stăm şi ascultăm
tu cu urechea
stângă
eu cu urechea
dreaptă
bocetele şi hohotele
celei dintâi
şi de pe urmă
nunți
a mâinilor noastre

a degetelor încleştate
irevocabil

ascultăm suita
nr 3 bwv 1068
de bach
cu aerul înţepenit
în branhii

dincolo de noi
înfloresc
viermii


Din cartea ”INTIMATUM”, Editura Vinea, București, 2014.


domingo, 28 de diciembre de 2014

"André Cruchaga, entre mundos y submundos"-”André Cruchaga, între lumi și suburbii”de Elisabeta Boțan












ANDRÉ CRUCHAGA, ENTRE MUNDOS Y SUBMUNDOS
(COMENTARIO AL LIBRO POST-SCRIPTUM)




André Cruchaga  es uno de los poetas que viven con la claridad de la conciencia y respeto al universo. Eso se refleja de sobra en sus poemas, sus versos son manantiales de sabiduría que fluyen por paisajes de una belleza embriagadora.
Posee el arte de transformar la desolación en belleza y los lamentos en una obra sinfónica. Hace malabarismo con cualquier conjunto de palabras, jugando con asombrosas  metáforas hasta crear cuadros con imágenes muy expresivas y a veces sobrepuestas en una multitud de planos. Crea en el mismo poema una infraestructura de mundos y submundos, entre luces y sombras, entre espejismos y sueños.
André Cruchaga se sitúa en la primera línea de los más destacados escritores de la contemporaneidad que buscan el universo de un paraíso perdido. Pero él no se retira del mundo, se inventa su propio abecedario secreto y crea un lenguaje inconfundible, como una ceremonia sacra, con imágenes fantasmagóricas, códigos y símbolos.
Vive en la poesía y para la poesía. La poesía es su destino. Y aún así, a veces, la misma poesía es la que “endurece el alma”, ya que, según el mismo poeta expresa: “la poesía no sólo está hecha de alas, su ebriedad, a menudo nos hace tocar fondo”.
El ojo es la búsqueda del sí, “grito mi nombre”, en un universo que está sumiso a lo efímero que limita el ser en sus búsquedas. Es evidente el alejamiento del paraíso perdido y la búsqueda febril de un camino de salida. El paraíso es concretamente definido como la felicidad, como un último patíbulo de un mundo perdido. El arrepentimiento y la compasión por la contemporaneidad atávica, ansiosa, le está causando sufrimiento al poeta.
El tiempo cobra dimensiones específicas, es parte de lo real, es la propia historia en su fluidez intolerable con el individuo y la persona lúcida necesita preguntar y razonar sobre la existencia, ya que el ser humano parece estar programado para destruirse.
Las preguntas materializadas o no, quedan en el pensamiento que el lector intuye como un hilo de esperanza.  Y el dolor frente a este mundo es percibido de una manera metafísica.
Aunque nunca nombra a Dios en sus poemas, su camino es espiritual. El aliento de Dios podría entreverse y sentir en muchos otros elementos como “la catedral de la aurora”, “destellos”, “la urna del aliento”, el incienso, la luz del candil, el encuentro con lo inefable de la escritura, que podría ser la musa, el don de escribir,  etc.
Las palabras, no son sólo un instrumento de búsqueda, ellas cobran cuerpo e identidad, adquieren atributos humanos, laten en el ritmo del corazón, pueden ser infieles y tiránicas. Tienen el poder de lesionar o incluso de derrumbar muros. Las palabras ya no son el liante de la comunicación sino un obstáculo para ella.
Eso me hace pensar en lo que decía Antoine de Saint-Exupéry: “la voz es la fuente de la discordia “ya que la palabra del poeta aunque se alza con claridad no le ofrece a su yo la posibilidad de llevar un dialogo con el mundo que le rodea.
La libertad interior es una fuga tras una larga iniciación “me he gastado los zapatos en el asfalto”; y “aquel  vuelo a cortas distancias en medio de la barbarie”, señala que el drama está afuera y el poeta tiene pocos y efímeros momentos para salir de lo cotidiano, de la realidad, para vivir su felicidad en absoluta soledad.
La poesía es una lucha contra el mundo, es el esfuerzo de recuperar un paraíso que se derrumba donde su yo solamente se puede salvar a través de una búsqueda interior, la puerta es el ojo que vuelve la mirada hacía sí mismo.
El universo exterior es un acantilado, inhóspito, donde el alma no puede descansar, el desvelo, en un rincón del inconsciente colectivo auto-destructivo, vulnerable frente a la “barbaría “contemporánea.
Los paréntesis son metáforas donde el explica e intenta justificarse frente a sí mismo y no para un posible lector, porque los grandes escritores escriben para ellos mismos. Es el placer de escribir, es una manera de salvación, es un exorcismo "ningún desgarramiento fue mayor a mi propia escritura, —lo sé ahora (justo ahora) cuando desciendo a la barca de los muertos". Y la escritura es una “metamorfosis”.
En este viaje que nos ofrece el libro Post-Scriptum a través de la lectura se puede disfrutar ese gozoso misterio, entre inquietantes preguntas y descubrimientos, donde transcurren tiempos y se descifran sueños.
Cualquier lector, por muy exigente que sea, se encuentra fascinado desde el primer instante, de viajar a través de “los trenes escondidos de la infancia” para llegar “recorriendo las calles de la memoria “hasta un camino que tiene como testigos, sus propios zapatos,  y de rebuscar en el baúl de la infancia.
La poesía de André Cruchaga se guía por la luz y nos señala más allá de la lectura el camino hacía “la catedral de la aurora”.

Elisabeta Boțan, poeta rumana y traductora
3. V. 2014, Madrid, España






(Articol publicat în suplimentul cutural TRES MIL, al ziarului 
Diario Co Latino,
 Nr 5598, anul CXXII, 7 iulie, 2014 din Salvador)




(Articol publicat în revista cultural mensual rumana VATRA VECHE, Serie nouă, Anul VII, nr. 1 (73), ianuarie 2015)








Articol publicat în: 

Laberinto del Torogoz-Tierra de Cuscatlán [Poemas, Ensayos, Teatro,Crítica literaria, Reseñas...]




Diván del Escriba









ANDRÉ CRUCHAGA, LUMI ȘI SUBURBII







André Cruchaga e unul dintre poeții care trăiesc cu claritatea conștiinței și respect pentru univers. Acest fapt se reflectă într-un mod special în poemele sale, versurile scrise de el sunt izvoare de înțelepciune care străbat peisaje de o frumusețe amețitoare.
Poetul posedă arta de a transforma dezolarea în frumusețe și lamentările într-o operă sinfonică. Folosește cuvintele cu arta unui jonglator, construind cu o ușurință uimitoare metafore din care crează tablouri cu multiple planuri, creând în același poem o infrastructură de lumi și periferii, între lumini și umbre, între vise și miraje.
André Cruchaga  se situează în prima linie a celor mai însemnați scriitori contemporani care caută universul unui paradis pierdut. Însă el nu se retrage din lume, ci își inventează propriul său abecedar secret și crează un limbaj inconfundabil, precum o ceremonie sacră, cu imagini fantasmagorice, coduri și simboluri.
Trăiește în poezie și pentru poezie, aceasta fiind destinul său. Și, chiar și așa, uneori, după cum el însuși mărturisește: ”poezia nu e făcută doar din aripi și zbor, beția sa, deseori  ne face să ajungem la fund”.
Ochiul e căutarea sinelui, ”îmi strig numele”, într-un univers supus efemerului care limitează ființa în căutările sale. Îndepărtarea de paradisul pierdut este evidentă și căutarea febrilă a unei căi de scăpare. Paradisul e definit în concret ca fericire, ca ultimul eșafod al unei lumi pierdute. Regretul și compasiunea contemporaneității atavice, preocupantă, îi provoacă poetului suferință.
Timpul capătă dimensiuni specifice, e parte din real, e propria istorie în trecerea implacabilă a individului, iar persoana lucidă simte nevoia de a-și pune întrebări și de a raționa asupra existenței, dat fiind faptul că ființa umană pare a fi programată în a se distruge.
Întrebările  materializate sau nu, rămân în idea că cititorul va intui că există un fir de speranță și durerea cauzată de această lume e percepută într-o formă metafizică. Chiar dacă aproape niciodată nu vorbește de Dumnezeu, calea sa e una spirituală suflarea lui Dumnezeu se poate întrezări și simți în multe alte elemente, cum ar fi ”catedrala aurorei”, ”străluciri”, „urna sufletului”, tămâia, lumina candelei,  întâlnirea inefabilă cu scrierea, care ar putea fi chiar muza, harul de a scrie, etc.
Cuvintele nu sunt doar un instrument de căutare, ele capătă corp și identitate, primesc atribute umane, pulsează în ritmul inimii, ajung să fie infidele sau tiranice. Au puterea de a răni sau chiar de a dărâma ziduri. Cuvintele nu mai sunt un liant de comunicare ci un obstacol pentru ea.
Asta îmi amintește ceea ce a scris Antoine de Saint-Exupéry: ”vocea e izvorul discordiei” acum când cuvântul poetului se înalță cu claritate nu îi oferă eului său posibilitatea de a purta un dialog cu lumea care îl inconjoară.
Libertatea interioară e o evadare după o lungă inițiere, ”mi-am ros pantofii în asfalt”; și ”acel zbor la distanțe scurte în mijlocul barbariei”, indică faptul că drama e în afară, iar poetul are puține și efemere momente pentru a ieși din cotidian, din realitate, pentru a-și trăi fericirea în singurătate.
Poezia e o luptă cu lumea, efortul de a recupera paradisul care se prăbușește unde eul său se poate salva numai prin căutarea interioară, în poezia sa „ușa” reprezintă ochiul care își întoarce privirea spre el însuși.
Universul exterior e un țărm abrupt, lipsit de ospitalitate, unde sufletul nu-și găsește odihna, veghea, într-un colț al inconștientului colectiv autodestructiv, vulnerabil în fața ”barbariei”contemporane.
Parantezele pe care le folosește  sunt metafore unde el explică sau încearcă să se justifice în fața sa, nu în fața unui posibil lector, deoarece marii scriitori scriu pentru ei înșiși, e plăcerea de a scrie, e un mod de salvare, un excorcism: ”nici o sfâșiere nu a fost mai mare decât propria mea scriere, - o știu acum (exact acum) când cobor în luntrea morților”. Iar scrierea e o ”metamorfoză”.
În această călătorie prin intermediul lecturii pe care ne-o oferă cartea POST SCRIPTUM se poate savura acest mister îmbucurător, printre întrebări neliniștitoare și descoperiri, între scurgerea timpurilor și descifrarea viselor.
Orice lector, oricât de exigent ar fi, rămâne fascinat din prima clipă,  de călătoria sa  ”prin trenurile copilăriei”,  ca să ajungă să ”străbată căile memoriei” până la un drum care are ca martori, proprii săi pantofi, și de a răscoli prin cufărul copilăriei.
Poezia lui André Cruchaga e călăuzită de lumină și, dincolo de lectură, ea ne arată calea spre ”catedrala cuvântului”.





sábado, 20 de diciembre de 2014

”Capriciu”-”Capricho” de Olga del Carmen Becerra (traducido al rumano por Elisabeta Boțan)

Olga del Carmen Becerra





CAPRICIU


Astăzi vreau să fii lumină și-am să te fac amantul meu
ca să-mi aduci la gură cele mai frumoase cireșe.
Mâine vreau să însemni albastru
ca să  îmi fii coroana ce-mi împodobește pletele,
sărbătoarea mea vei fi.
Nu-ți face griji pentru mine,
pot să-mi cuprind toată lumea într-un poem
și deodată, să îl fac să zboare
în cele mai neastâmpărate fire de praf,
sau să îmi duc fiecare vers până la acea lacrimă
care îți schimbă culoarea irisului ochiului 
cea cu care îmi vei vorbi fără a mai măsura cuvintele
că atât cât m-ai iubit acum,
e doar începutul a ceea ce îmi vei oferi mâine
călărind pe spinarea unui cal pe care îl vom numi
pururea sau niciodată.
Astăzi vreau să fii tu, cel care nu ai fost niciodată pentru alta,
în eternitatea clipei și a zilei de azi.
Și în acest ciudat regat în care nu-ți mai sunt necunoscută,
vom înlănțui în capriciu până și sufletul ce sălășluiește în umbrele noastre.

 

 


CAPRICHO



Hoy quiero que signifiques luz y te haré mi amante
y llevarás hasta mi boca las cerezas más hermosas.
Mañana querré que signifiques azul
y serás la corona que engalana mis cabellos,
serás mi fiesta.
No te preocupes por mí,
en un poema puedo encerrar todo mi mundo
y de repente, hacer que vuele convertido
en las motas de polvo más inquietas,
o llevar cada uno de mis versos hasta aquella lágrima
que cambia el color del iris de tus ojos
y con la que me estarás diciendo sin mediar palabras
que lo que me amaste en el ahora,
es tan sólo el comienzo para lo que me ofrecerás mañana
cabalgando a lomos de un caballo al que llamaremos
o jamás, o siempre.
Hoy quiero que signifiques tú, lo que nunca antes fuiste para otra,
en la eternidad del hoy y del ahora.
Y en este extraño reino en el que ya no me desconoces,
enlazaremos con capricho hasta el alma que vive en nuestras sombras.

martes, 25 de noviembre de 2014

"Caprichos"-"Capricii"de Magda Isanos (traducción al español Elisabeta Boțan)







CAPRICHOS


La primavera se inclina en las ventanas,
con todo su cabello de rizos de sol,
tal como sonríes y en sombra estás,
se habrá creído que tu boca es una  flor.


¿Sientes el olor de lluvias de su aliento
y hierba fresca luciendo bajo la guadaña?
Que no te muevas. Quizás entra en casa.
Que quede con nosotros, la atraparemos.

Eres capaz -quién sabe-, a que no, 
más que a mí amarla;
y luego, me marea tanto sol.
Sé bueno y baja el estor en las ventanas


1937

Del poemario "Poesías/ Poésis", 1996




CAPRICII 

S-apleacă primăvara pe fereşti,
cu părul tot numai zulufi de soare,
aşa cum stai în umbră şi zâmbeşti,
o fi crezut că gura ta-i o floare.

Simţi răsuflarea ei cu iz de ploi
şi iarbă crudă scânteind sub coasă?
Să nu te mişti. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămână printre noi.

Ba nu, că - cine ştie - eşti în stare
mai mult decât pe mine s-o iubeşti;
şi-apoi îmi face rău atâta soare.
Fii bun şi lasă storul la fereşti.

1937

Din volumul "Poezii/Poésis", 1996



lunes, 24 de noviembre de 2014

POEM(A) de Zhivka Baltadzhieva (traducido al rumano por Elisabeta Boțan)

 Zhivka Baltadzhieva 









                      ***



Subiective abătute, silabe halucinate
sub rugina privirilor.



Lumina sferică metabolizează câmpii,
molecule enorme de cromozomi ai destinului
promiscuu.



Și orice vorbă echivocă va fi,
doar un semn al stuporii mele



în aerul eratic
al Universului fără formă, fără cantitate.





* * *


Abatidos subjuntivos, sílabas alucinadas
bajo la herrumbre de las miradas.

La luz esférica metaboliza los campos,
enormes moléculas de cromosomas de promiscuo
destino.

Y cualquier palabra  será equívoca,
sólo signo de mi estupor

en el aire errático

del Universo sin forma ni cantidad. 















sábado, 22 de noviembre de 2014

”Divina comedie”-”Divina comedia”de Zhivka Baltadzhieva (traducido al rumano por Elisabeta Boțan)


Zhivka Baltadzhieva



DIVINA COMEDIE



De fiecare dată mai conectați, fluturând
între rănile noastre 
și cele la care aspirăm.



Mai conectați și mai ocupați de fiecare dată 
ca să nu ne atingă nimeni,
nici măcar cu privirea.


Mai conectați de fiecare dată, mai mult
spre furnici. Până unde săpăm
în universul plan?



Invizibili
și (poate?) inexistenți
multimilioane de pierduți.



În oraș?
În câmp?
În cer?

Iad?

Nu mă mai găsesc în mine însămi.









DIVINA COMEDIA


Cada vez más conectados, pululando
entre nuestras heridas
y  las que asestamos nosotros.

Cada vez más conectados y más ocupados
en que nos toque nadie,
y menos con la mirada.

Cada vez más conectados, más
hacia las hormigas. ¿Hacia dónde excavamos
en el universo plano?

Invisibles
y (¿acaso?) inexistentes
multimillones de perdidos.

¿En la ciudad?
¿En el campo?
¿En el cielo?

¿Infierno?


No me encuentro en mí misma. 




viernes, 21 de noviembre de 2014

"intimátum"-"intimatum" de Radmila Popovici (traducido al español por Elisabeta Boțan) Del libro INTIMATUM, Editorial Vinea, Bucarest, 2014

 Radmila Popovici 






intimátum

para cada desplome
hay un agujero negro
único


cuan libre le fuera 
la caída
el punto no falla
jamás



el punto puesto en la i
de la singularidad del abandono
de sí mismo


intimátum máximum archi-
rrepleto del vacio archi-
texto del silencio

la jerarquía
αω

Del libro INTIMATUM, Editorial Vinea, Bucarest, 2014



intimatum


pentru fiecare prăbușire 
există o gaură neagră
unică


oricât de liberă i-ar fi
căderea
punctul nu ratează
niciodată


punctul pus pe i
al singulatirății al abandonării
de sine


intimatum maximum arhi-
plinul golului arhi-
textul liniștii


ierarhia
αω


Din cartea ”INTIMATUM”, Editura Vinea, București, 2014.