domingo, 29 de diciembre de 2013

" Cum dor pașii când ceasul merge! - ¡Como duelen los pasos cuando hay un reloj que se adelanta!" de Octavio Fernándes Zotes (traducción Elisabeta Botan)

 Octavio Fernándes Zotes


CUM DOR PAȘII CÂND CEASUL MERGE ÎNAINTE!


Era o vreme când timpul
trecea foarte încet,
descâlcind bucla celor mai lungi ceasuri.
Câmpiile erau fertile
iar zilele diafane.
Astăzi -peisajul e uscat-
nimic nu oprește fuga ultimelor păsări.
S-au dus stegarii
care marcau ritmul
și au rămas singure;
fără repere și neînsoțite pe drumul întins.
Orizontul se arată cu amenințătoare limite.
Noaptea tulbure, cu stele descompuse,
e un câmp cu dărâmături și margarete moarte.

Ziua trece în grabă și pleoapele cad îngreunate.

Era o vreme în care macii
sfâșiau verdele potecilor,
și ochii tremurau…
râurile ne înghițeau linfa purpurie.

Noi pe atunci aveam
inimi înflăcărate, și sângele
ne picura pe toate drumurile în praf...
Dar un vânt blestemat ne-a uscat lacrimile.


Ne rămâne doar să răscolim în noroiul zilelor
să recuperăm amețeala și luciul
ceasurilor  iuți.

Din cartea "Am ajuns târziu și Dumnezeu a plecat”Editura Loco Sapiens, 2012

¡Como duelen los pasos
cuando hay un reloj que se adelanta!

Hubo un tiempo
marchaba muy despacio,
desenredando el rizo de las horas más largas.
Los campos fértiles
y los días diáfanos.
Hoy -el paisaje es marchito-
nada frena la huida de las ultimas aves.
Se han ido los alféreces
que marcaban el ritmo
y se han quedado solas;
sin referencia y solas en la ruta que avanza.
Se acerca el horizonte y amenazan sus limites.
Turbia la noche, fundidas las estrellas,
es un campo de escombros con margaritas muertas.

Pasa deprisa el día  y los párpados pesan.

Hubo un tiempo en que las amapolas
rompían el verde a todas las veredas,
y temblaban los ojos...
los ríos bebían de nuestra linfa púrpura.
Eramos nosotros los que entonces teníamos 
el corazón ardiendo, e íbamos dejando 
gotas de sangre en el polvo de todos los caminos...
Pero llegó en mal viento y nos secó las lágrimas.

Sólo nos queda hurgar en el limo de los días,
recuperar el vértigo y la pátina
de aquellas horas rápidas.
Del libro ”Hemos llegado tarde y Dios se ha ido" Editorial Loco Sapiens, 2012



No hay comentarios:

Publicar un comentario